miercuri, 21 decembrie 2011
RUSINE UNGURILOR!!!!!!!!Tilhamer Becze: «Noi nu suntem România, ci Ţinutul Secuiesc!» Miercuri 21 Decembrie 2011 - 23:03 1226 afişări Becze este unul dintre cei mai buni jucători ai naţionalei României Becze este unul dintre cei mai buni jucători ai naţionalei României Marian Burlacu Component al echipei de hochei HSC Miercurea Ciuc şi al naţionalei României, Tihamer Becze declară în presa din Ungaria că "românii nu au nicio legătură cu acest sport" şi consideră drept normal că s-a intonat "imnul secuiesc" Izbucnit în momentul în care unul dintre componenţii naţionalei U16, Florin Cosmin Marinescu, a declarat că a fost agresat verbal şi fizic de către trei colegi de etnie maghiară, scandalul din hocheiul românesc continuă. Jucător la HSC, cea care deţine şi titlul de campioană, Tihamer Becze s-a referit în presa de limbă maghiară la scandalul imnului şi la cazul Marinescu. "Ţinutul secuiesc a învins Ungaria cu 4-1. Românii nu au, practic, nicio legătură cu naţionala de hochei, cu acest sport în general", a spus jucătorul de 24 de ani. Becze a recunoscut că jucătorii care au evoluat pentru România au cântat imnul Ungariei. "Aşa cum e obiceiul în zona Miercurea Ciuc - Gheorghieni, s-a cântat imnul secuiesc. Nu înţeleg de ce se face atâta caz. E un lucru firesc, care se întâmplă la noi de ani buni". S-ar putea tăia finanţarea loturilor Înaintea meciului cu Ungaria, de la Miercurea Ciuc, o parte din componenţii echipei naţionale de hochei seniori nu numai că nu au cântat imnul României, dar l-au fredonat pe cel al adversarilor, iar apoi şi pe cel secuiesc. Aflând despre asta, conducătorii Agenţiei Naţionale pentru Sport şi Tineret (ANST) şi ai Comitetului Olimpic şi Sportiv Român (COSR) au declarat că, în caz că se dovedeşte asta, se vor lua măsuri administrative - se va stopa finanţarea loturilor. Fără unguri, am avut golaveraj 1-38 Jucătorul lui HSC Miercurea Ciuc a mai spus că dacă el şi colegii de etnie maghiară s-ar retrage, echipa României ar fi ciuca bătăilor în Europa. "Eu am dublă cetăţenie, româno-maghiară. Dacă noi plecăm, România nu ar mai fi în stare să alinieze o echipă. Ar fi ciuca bătăilor în Europa". În istoria recentă a naţionalei de seniori a existat un precedent în acest sens. În 2009, jucătorii de la HC Miercurea Ciuc au refuzat să meargă la Mondiale, iar România a înregistrat cinci eşecuri usturătoare, marcând un singur gol şi primind 38. N-a fost vorba de un conflict inter-etnic, ci despre unul administrativ. Cifra naţionalei 24 din cei 26 de componenţi ai naţionalei de hochei seniori sunt de etnie maghiară. Catrinoi este născut la Gheorghieni, iar Pisarenko este un ucrainean naturalizat
marți, 20 decembrie 2011
ROMANII TREBUIE SA AIBA DEMNITATE
POATE ATI AUZIT DE ACEL "PUI DE ROMAN"BATUT DE JIGODILE MAGHIARE PE CARE NOI INCA II TOLERAM ROMANI DESTEPTATI-VA PANA NU E PREA TARZIU . SA DAO O PALMA (LA PROPRIU DACA ALTFEL NU SE POATE...)ACESTO NENOROCITI!! NU CUNOSC IMUNUL NATIONAL DESI SUNT CETATENI ROMANI DAR CANTA PE TERITORIUL ROMANIEI ASA ZISUL "IMN AL SECUILOR"....DOMNILOR SAU CUM VRETI SA VA SPUNETI INTELEGETI:NU EXISTA TINUT SECUIESC!!!!NU EXISTA UNGARIA PE TREITORIUL ROMANIEI!ORI RESPECTATI ACEASTA TARA ORI PLECATI CA AVEM CU CE POPULA ARDEALUL PENTRU CALE BUNICILOR MEI LE ZAC OASELE IN TATRA RUSINE SA VA FIE PUI DE CATELE.
marți, 13 decembrie 2011
CRANII DE LEMN sau CARTEA CARE POATE SCHIMBA O VIATA UN DESTIN
MERITA SA CITITI ACEASTA CARTE O IDEOLOGIE,UN CREZ CEVA CE DOAR UN NATIONALIST PUR SI UN CRESTIN ADEVARAT POATE SIMTI
LA DESPARTIREA DE MIRCEA NICOLAU
De la Fundaţia “George Manu” am primit vestea încetării din viaţă a lui Mircea Nicolau, preşedinte acestei organizaţii. Mircea Nicolau a decedat în această dimineaţă, la vârsta de 97 de ani. Trupul neînsufleţit va fi depus marţi 13 decembrie la ora 12,oo, la biserica Sf Ilie Gorgani, unde va avea loc miercuri slujba înmormântării. Ora va fi anunţată de Fundaţia George Manu.
_____________________________________
Militant neobosit al Mişcării Legionare, Nicolau s-a născut la Bucureşti, în anul 1914, urmînd facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde a avut ca profesori pe Nae Ionescu, Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu.
În această perioadă se încadrează în Mișcarea Legionară, în cadrul căreia devine, în 1936, șeful organizației județene Ialomița. În 1938-39, sub dictatura lui Carol II, activează activează clandestin în reţeaua de sprijina Comandamentului de prigoană, constituind legături cu structurile din întreaga țară. Începând din ianuarie 1939, este alături de Horia Sima, coordonatorul Comandamentului clandestin, pe care îl găzduiește și îl conduce la diverse gazde, până în martie, când acesta iese din țară pe la frontiera cu Iugoslavia.
Martie 1939. Mircea Nicolau este arestat dar este eliberat din lipsă de probe, după care preia în clandestinitate conducerea organizației Corpului Răzleți din Mișcarea Legionară. În octombrie 1940, în timpul Statului Național Legionar este numit șef al Poliției în regiunea Oltenia.
După evenimentele din 20-24 ianuarie 1941, Mircea Nicolau este condamnat la moarte în contumacie de regimul antonescian. Arestat în iunie 1941, este rejudecat și condamnat la 20 ani de muncă silnică.
Este eliberat în 1946, iar în 1947 participă la organizarea Rezistenței Naționale Anticomuniste, alături de comandantul legionar Nicolae Petraşcu. Prins în 1948, este condamnat la munca silnică pe viață. Cunoaște calvarul închisorilor comuniste, fiind tratat de autoritățile represive ca un element periculos pentru sistem. Se remarcă prin ţinuta sa demnă şi inflexibilă în faţa torţionarilor.
Eliberat în 1964, la amnistierea generală a detinuților politici, i se propune în nenumărate rânduri colaborarea cu organele Securităţii, în schimbul posibilităţii de a lucra în învăţământ. Refuzul său constant îl va costa până la pensionare statutul de muncitor necalificat, cu excepţia câtorva ani de muncă de contabilitate, dar şi o condamnare de drept comun, în baza unei înscenări ordinare a Securităţii, practică folosită ades în anii ceauşismului contra celor care nu acceptau colaborarea cu organele represive.
Încă din primele zile ale lui 1990, se remarcă activ în acțiunile de recoagulare a legionarilor dispersați de cele 5 decenii de dictatură și persecuții. În 1992 a înfiinţat Partidul “Noua Românie Creştină”, dizovat în 1994, cu ocazia comasării cu Partidul “Pentru Patrie”. Din 1995 a fost președintele Fundației „Prof. George Manu”. A susținut multe conferințe și simpozioane publice, conducînd până de curând revista lunară “Permanențe”.CITAT DE PE SITUL PPP
_____________________________________
Militant neobosit al Mişcării Legionare, Nicolau s-a născut la Bucureşti, în anul 1914, urmînd facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde a avut ca profesori pe Nae Ionescu, Mircea Eliade şi Mircea Vulcănescu.
În această perioadă se încadrează în Mișcarea Legionară, în cadrul căreia devine, în 1936, șeful organizației județene Ialomița. În 1938-39, sub dictatura lui Carol II, activează activează clandestin în reţeaua de sprijina Comandamentului de prigoană, constituind legături cu structurile din întreaga țară. Începând din ianuarie 1939, este alături de Horia Sima, coordonatorul Comandamentului clandestin, pe care îl găzduiește și îl conduce la diverse gazde, până în martie, când acesta iese din țară pe la frontiera cu Iugoslavia.
Martie 1939. Mircea Nicolau este arestat dar este eliberat din lipsă de probe, după care preia în clandestinitate conducerea organizației Corpului Răzleți din Mișcarea Legionară. În octombrie 1940, în timpul Statului Național Legionar este numit șef al Poliției în regiunea Oltenia.
După evenimentele din 20-24 ianuarie 1941, Mircea Nicolau este condamnat la moarte în contumacie de regimul antonescian. Arestat în iunie 1941, este rejudecat și condamnat la 20 ani de muncă silnică.
Este eliberat în 1946, iar în 1947 participă la organizarea Rezistenței Naționale Anticomuniste, alături de comandantul legionar Nicolae Petraşcu. Prins în 1948, este condamnat la munca silnică pe viață. Cunoaște calvarul închisorilor comuniste, fiind tratat de autoritățile represive ca un element periculos pentru sistem. Se remarcă prin ţinuta sa demnă şi inflexibilă în faţa torţionarilor.
Eliberat în 1964, la amnistierea generală a detinuților politici, i se propune în nenumărate rânduri colaborarea cu organele Securităţii, în schimbul posibilităţii de a lucra în învăţământ. Refuzul său constant îl va costa până la pensionare statutul de muncitor necalificat, cu excepţia câtorva ani de muncă de contabilitate, dar şi o condamnare de drept comun, în baza unei înscenări ordinare a Securităţii, practică folosită ades în anii ceauşismului contra celor care nu acceptau colaborarea cu organele represive.
Încă din primele zile ale lui 1990, se remarcă activ în acțiunile de recoagulare a legionarilor dispersați de cele 5 decenii de dictatură și persecuții. În 1992 a înfiinţat Partidul “Noua Românie Creştină”, dizovat în 1994, cu ocazia comasării cu Partidul “Pentru Patrie”. Din 1995 a fost președintele Fundației „Prof. George Manu”. A susținut multe conferințe și simpozioane publice, conducînd până de curând revista lunară “Permanențe”.CITAT DE PE SITUL PPP
miercuri, 7 decembrie 2011
Romania merita cinstita de ziua nationala
Dragi romani va rog sa reflectati la ce a facut UDMR de ziua noastra a tuturor romanilor.Sa aiba indrazneala sa ne ceara autonome teritoriala de ziua Romaniei rusine si de o fi nevoie o sa aparam suveranitatea si integritatea teritoriala cu arma in mana ca si stramosii nostri,va rog reflectati ganditiva la asta
joi, 24 noiembrie 2011
DESPRE NATIONALISM
işcarea Legionară, nationalism
Pe plan mondial, inclusiv in tara noastra, prin toate mijloacele se duce o lupta acerba contra nationalismului. Cel mai frecvent acesta este acuzat de rasism, xenofobie si mai ales de antisemitism. Sunt aceste acuze reale in toate cazurile? Sa incercam precizarea continutului acestor notiuni atat de controversate.
In primul rand, ce se intelege prin termenul de nationalist? Nationalist este cel ce-si iubeste neamul caruia ii apartine,fiind dispus sa puna in slujba acestuia tot ce are el mai de pret. Ce este de condamnat in aceasta atitudine? Din acest punct de vedere unul dintre cele mai nationaliste popoare este poporul evreu si cu toate acestea nimeni nu-l condamna pentru nationalismul sau. Cel mai adesea nationalismul este catalogat ca fiind de dreapta sau de extrema dreapta. Sa nu uitam ca statul Israel este condus de un guvern de extrema dreapta si cu toate acestea nimeni nu protesteaza contra acestui regim,cu exceptia evreilor moderati. Desigur nu se poate afirma ca toate ideologiile nationaliste sunt benefice si ca in cadrul lor nu s-ar putea ajunge la excese care ar confirma acuzele ce li se aduc. Exemplul cel mai graitor este nazismul care a fost si rasist, si xenofob si antisemit. Termenul de antisemitism este total denaturat in conceptia actuala si este atribuit nationalistilor care de cele mai multe ori nu au nici in clin, nici in maneca cu relele de care sunt acuzati.In plus antisemitismul este asociat poporului evreu si numai lui. Nimic mai eronat. Termenul de evreu este atribuit poporului israelian din sec XVIII. Pana atunci, incepand cu Vechiul Testament si pana in sec XVIII,acest termen nu era mentionat in documente si acte oficiale.Cea mai mare parte a evreilor de astazi nu au singe semit, cu exceptia evreilor sefarzi, foarte redusi numeric. Restul sunt chazarii aschenazi, un trib turco-mongol din regiunea dintre Marea Neagra si Marea Caspica. In sec VIII acest trib a fost pus in situatia de a opta intre religia crestina si cea musulmana. Pentru a nu deveni victime ale conflictului dintre mahomedani si crestini, acestia au ales religia mozaica si in anul 741, Bulan, conducatorul tribului chazar, adopta mozaismul ca religie oficiala. Astfel chazarii asiatici devin evrei prin religie,fara sa aiba sange semit. Adoptand religia iudaica au pus accentul pe ideea “poporului ales” care trebuie sa stapaneasca lumea.
Cei mai autentici si mai numerosi semiti sunt popoarele arabe, dar nimeni nu face referire la ele cand utilizeaza termenul de antisemit,ci doar la evrei.In aceste conditii poporul israelit devine cel mai antisemit popor din lume, datorita urii de moarte ce o nutreste fata de arabi. In concluzie,cred ca ar fi corect termenul de antiiudaism in locul celui de antisemitism.
Nationalismul autentic in Romania a fost cel al Miscarii Legionare. Inca de la aparitia ei in anul 1927, s’a pus de bunavoie sub ascultarea si trairea credintei in Iisus Hristos si sub ocrotirea Sfantului Arhanghel Mihail, conducatorul ostilor ceresti si invingatorul asupra lui Lucifer. Doctrina legionara si-a propus sa creeze un nou tip de om care sa traiasca in spiritul crestin si sa jertfeasca pentru neamul sau tot ce are mai de pret. In aceste conditii un bun crestin nu este capabil sa-si urasca semenul,nici sa-l prigoneasca sau sa-l nedreptateasca. Esenta credintei crestine se reduce la fraza: “Ceea ce doresti sa-ti faca tie oamenii, fa-le si tu lor”. In cei peste 70 de ani de la infiintarea ei, Miscarea Legionara a creat acest tip de om si nu putine sunt exemplele care demonstreaza acest fapt. Incepand cu jertfa lui Mota si Marin,care au murit in Spania pentru Hristos in lupta contra bolsevismului criminal si ateu pe pamantul Spaniei catolice si terminand cu numeroasele exemple date in inchisori, cand legionarii au ajutat, cu sacrificii, pe cei care-i prigonisera in trecut,inclusiv pe evrei. Sunt numeroase exemple date in memoriile lor, de cei ce au beneficiat de ajutorul primit. Daca doctrina legionara isi propune sa creeze un nou tip de om, capabil de jertfa pentru neam si aproapele sau,cum pot fi acuzati legionarii de antisemitism,rasism sau xenofobie? Din ce motiv i se atribuie ML atributul de miscare extremista. Poate pentru faptul ca a creat eroi care si-au dat, fara nici o ezitare, pentru Hristos si Neam, si acestia sunt extremisti fata de oameni obisnuiti. Si Biserica crestina a avut si are extremistii ei. Ce sunt sfintii decat crestini extremisti? Noi ii cinstim si ne inchinam lor. Dupa teoria la moda ce incrimineaza extremismul ar trebui sa-i contestam si sa-i scoatem din calendar si biserici.
Extremismul este nociv atunci cand duce la exces anumite principii izvorate din dorinta de dominare,exploatare si impunerea cu forta a unei ideologii straine de morala crestina acceptata pe arii intinse in toata lumea.
In concluzie,extremismul poate fi in unele cazuri pe drept acuzat de pericol potential pentru societatea in care isi desfasoara activitatea,dupa cum un extremism izvorat din principii morale, in cazul Romaniei din credinta crestina majoritara,nu poate fi decat benefic si ar contribui esential la redresarea morala a poporului roman, morala grav afectata in cei 50 de ani de regim comunist ateu.
„Trăind cu adevărat credinţa ortodoxă, ea ne duce la împlinirea firii noastre, fiindcă Ortodoxia are sensibilitatea misterului şi tainei…” Publicat în 4 septembrie 2011 Stelian Gomboș - interviu cu Î.P.S. Dr. Serafim Joantă – Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord - Viaţa duhovnicească aşa cum este trăită în Biserică nu poate fi epuizată în cuvinte. Specificul Ortodoxiei autentice nu este teoria pe marginea adevărurilor de credinţă, ci închinarea aşa cum spune şi Sfântul Evagrie Ponticul în cuvintele: “teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog.” Elementele fundamentale ale Ortodoxiei sunt eclesialitatea, angajarea ascetică, pentru că viaţa creştină presupune un efort, o nevoinţă şi existenţa reperelor dogmatice. - Înaltpreasfinţia Voastră, mulţumindu-vă pentru dragostea şi bunătatea de a-mi acorda acest interviu, şi înainte de a trece la subiectul propriuzis acestui interesant dialog, vreau să discutăm de faptul că vă desfăşuraţi activitatea de mai bine de douăzeci în Occident, unde aţi avut prilejul să observaţi cum evoluează diaspora românească. Dacă până în anul 1989 acestă diaspora era formată, cu precădere, din refugiaţi politici, deci o diaspora politică, după acest an marea masă a emigranţilor a fost formată din proletari şi intelectuali care îşi căutau o viaţă materială mai bună. În cele ce urmează, aş dori să abordăm problema identităţii religioase, a culrurii româneşti şi a înţelegerii ecumenismului, într-o diaspora radical schimbată după anul 1990. Dar înainte de a intra în această problematică, aş dori să ne evidenţiaţi câteva informaţii şi date generale cu privire la structura Mitropoliei pe care o păstoriţi din anul 1994. - Da! Înainte de orice aş dori să vă spun că tipul de diasporă pe care l-aţi descris adineauri, îl numim diasporă economică. Exilul de altădată, impus de regimul comunist, astăzi a dispărut. Acest tip de diasporă a cunoscut o adevărată explozie după anul 1989. În ce priveşte Mitropolia Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, vă pot spune că a fost înfiinţată în anul 1993 la cererea unui număr impresionant de români din Germania, ea rupându-se de Arhiepiscopia Europei Occidentale şi Meridionale înfiinţate în 1948 de mitropolitul Visarion Puiu. Desigur la început a fost şi ea Arhiepiscopie. Deci din anul 1993 Europa Centrală şi de Nord formează o entitate religioasă constituită în Mitropolia noastră din două entităţi Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, iar din anul 2008 avem o Episcopie a Europei de Nord. Jurisdicţia noastră se întinde aşadar asupra acestor ţări. Suntem trei episcopi în toată Mitropolia: Eu, ca mitropolit, P.S. Macarie care vine de aici de la Cluj, la Stokolm (pentru Europa de Nord) şi P.S. episcop vicar Sofian Braşoveanul cu sediul la Munchen. - Câte parohii aveţi în Mitropolia Germaniei şi a Europei de Nord? Aveţi suficiente biserici pentru oficierea serviciilor religioase? - La ora actuală avem 55 de parohii, în Germania, Austria şi Luxemburg, mai multe filii, aproximativ 52 de preoţi şi mai mulţi diaconi. Problema care ne frământă şi a făcut-o de la bun început este aceia a construirii de biserici, de locaşuri proprii. În anul 1994, când am fost instalat ca mitropolit, în teritoriul canonic al Mitropoliei noastre, aveam doar două biserici la Malmö (Suedia) şi o capelă la Salzgitter, în rest, absolut nimic. La ora actuală, după un efort constant pe această linie, avem aproximativ 10 biserici care ne aparţin. Unele cumpărate altele construite ca cele de la Viena sau Salzburg, altele primite ca cea de la capucinii dintr-un orăşel din Austria. Avem, aşadar, zece biserici pentru cincizeci şi cinci de parohii. Vă daţi seama patruzeci şi mai bine de parohii nu au biserici proprii unde să poată sluji preoţii! Slujim în biserici romano-catolice sau protestante pe care le închiriem sau în care suntem lăsaţi să slujim. Misiunea noastră este foarte limitată din cauza lipsei de biserici. Avem nevoie chiar de nişte săli în care să rămânem după Sf. Liturghie, fie pentru o masă, fie pentru o cafea, astfel având posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat fiind faptul că majoritatea credincioşilor parcurg uneori sute de kilometri pentru a putea participa la Sfânta Liturghie; sau pentru participarea la întruniri şi conferinţe. Toate acestea cu scopul de a păstra, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, identitatea noastră ortodoxă românească, culturală, naţională. Eu insist aici, şi acolo, pe faptul că dacă suntem români noi trebuie să conştientizăm că avem o identitate a noastră proprie. Nu poţi să fii european, universal fără o identitate proprie locală. Fiecare om în această lume s-a născut într-un anumit loc, a fost marcat de o cultură de o tradiţie, de o confesiune religioasă căreia îi aparţine. Oriunde merge în lume duce cu el această zestre. La fel şi noi românii ne ducem în Occident sau în altă parte, suntem totuşi români plecaţi dintr-o ţară, dintr-o Biserică, dintr-o cultură, dintr-o limbă. Ori, dacă le uităm sau nu vrem să ţinem cont de acestea ne vom desfigura identitar. Nu putem fi europeni, occidentali, nu pot fi german decât în măsura în care sunt român pentru că asta e identitatea mea. Şi atunci mă adaptez noilor condiţii fără să neg nimic din identitatea mea. Pentru că dacă aş face-o m-aş desfiinţa ca om şi nimeni nu mi-o cere, nimeni nu pretinde să-ţi negi identitatea, dar mă îmbogăţesc, cresc, mă dezvolt cu ceea ce întâlnesc acolo şi nu mă desfigurez uitând cine sunt… . - Aş face chiar o comparaţie. Dacă vom privi o pădure în ansamblul ei ea este o unitate de copaci. Apropiindu-ne mai mult, vom putea observa, că sunt diferite esenţe lemnoase. Fagul este fag, pinul este pin, salcâmul este salcâm. Cu alte cuvinte, nu este nicio problemă faptul că românii se adaptează şi se integrează în societăţile occidentale, dar este esenţial să nu-şi uite esenţa. Se vorbeşte foarte mult despre capacitatea intelectuală deosebită a românilor, însă şi despre problema că se pierd foarte repede ca grupuri identitare printr-o adaptare precoce… se integrează foarte repede, dar la fel de repede îşi renegă identitatea naţională şi religioasă. Aţi simţit această fragilitate spiritual-identitară la românii din Occident? - Aşa este! Doar că în ultimul timp acest fenomen de absorbţie identitară, datorită Bisericii, este din ce în ce mai rar întâlnit. Nici o altă instituţie românească din Occident nu face atât de mult pentru păstrarea identităţii românilor. Trebuie precizat că Biserica nu încearcă crearea unor ghetouri etnice. Departe de noi gândul acesta! Dorim să ne integrăm, este firesc, este normal, altfel ai fi ca un intrus, dar fără pierderea identităţii. Şi atunci eu nu înţeleg de ce unii dintre românii noştri nu vor ca copiii lor să înveţe acasă limba română, sau la şcolile de duminica. Unii români sunt reticenţi spunându-şi că e mult mai bine ca pruncii lor să înveţe limba germană sau franceză sau altă limbă şi să nu-i mai încarce cu limba română. Aceasta este o gândire total nesănătoasă, pentru că copilul învaţă uşor mai multe limbi în acelaşi timp, iar acest lucru este o îmbogăţire. Ori, noi încercăm să-i sensibilizăm şi îi îndemnăm să-şi înveţe copiii limba română, pentru că germana sau oricare altă limbă o pot învăţa foarte uşor. Sigur, sunt multe cazuri, şi sper că sunt majoritare a celor care vorbesc, cu copii în limba română, acasă. Noi insistăm foarte mult pe această identitate care nu numai că este atât de bogată pentru că este vorba de Ortodoxie. Nemţii, occidentalii în general, catolici şi evanghelici când se apropie de valorile Ortodoxiei realizează bogăţia extraordinară şi faptul că acesta este creştinismul autentic, creştinismul care are vână mistică, spirituală, duhovnicească, cum nu au celelalte confesiuni care înseamnă de fapt, salvarea omului modern. Nu o spunea Malraux acum aproape o sută şi mai bine de ani că viitorul creştin va fi mistic sau nu va fi deloc? Ori Steven Runciman, un mare bizantinolog englez, spunea că viitorul creştinismului este Ortodoxia, pentru dimensiunea ei mistică, sacramentală, Liturghia ei, pentru frumuseţea icoanelor ei, pentru faptul că pune accentul pe interiorizarea omului pe unirea minţii cu inima cu liturghia ei, ori asta îl salvează pe om. Omul modern se împrăştie în lumea care vine asupra lui ca un tăvălug. Tu, ca om, dacă nu ai resorturi interioare, nu te uneşti cu Dumnezeu în inima ta, nu mai ai capacitatea să-ţi cobori mintea în inimă şi să te uneşti cu Dumnezeu, să te interiorizezi prin rugăciune, să te laşi inundat de frumuseţea rugăciunii, prin care primeşti puteri noi, curaj, te pierzi în lumea aceasta; şi deci dacă noi avem această identitate, atât de bogată râvnită de alţii trebuie să ne bucurăm de ea. Occidentalii îşi dau seama că au pierdut această vână spirituală, de aceea mulţi dintre ei caută adevărul în religiile orientale care îi ajută să se interiorizeze, ori noi avem aici Ortodoxia noastră. Este datoria ortodocşilor să ne ducem în lume să transmitem lumii bogăţia noastră cum încercăm să facem noi. Să ştiţi că rămân uimit de cît interes poate ridica o biserică Ortodoxă în Occident. De exemplu biserica noastră din Nürenberg: primim anual sute, dacă nu chiar zeci de mii de grupuri care rămân uimiţi de frumuseţea picturilor. Ascultă cu atât interes când le vorbim de spiritualitatea ortodoxă, de Liturghia uşoară, de rugăciunea lui Iisus, de monahismul nostru, şi mulţi s-ar converti imediat, numai că nu e uşor să te converteşti, pentru că trebuie să renunţi la ceva…noi slujim în limba română acolo ori aceştia nu înţeleg limba, este foarte greu, dar ei sunt entuziazmaţi….iar noi poate ne ruşinăm de ea … - Sau ne ferim de ea… - Ne ascundem, nu o cunoaştem, foarte mulţi nu o cunoaştem, este adevărat că suntem superficiali. Ne ducem în Occident dar nu ştim mare lucru despre Ortodoxie, nu o cunoaştem ci doar afirmăm că suntem ortodocşi. Marea şansă pe care o avem sunt parohiile ce se înmulţesc tot mai mult şi că românii noştri pot avea la îndemână Biserica. Dacă nu au avut-o la îndemână acasă, pentru că au ignorat-o, acolo întâmpinând mai multe greutăţi şi trăind oarecum drama împrăştierii a plecării de acasă, pentru că e o dramă e o suferinţă, iar acest sprijin îl poţi găsi doar în Biserică. Şi, Dumnezeu să fie lăudat, că avem aceste biserici. Când te duci în Italia, în Spania, unde sunt foarte mulţi români, este o viaţă extraordinar de ferventă, de dinamică. Toată lumea cântă, preoţii slujesc frumos, pentru că noi episcopii am zis să fim misionari şi să slujim Sfânta Liturghie foarte frumos şi foarte inteligibil, să citim rugăciunile cu voce tare şi inteligibil. Să citim rugăciunile cu voce tare. La sfinţirea darurilor de pildă să citim cu voce tare să se coboare Duhul Sfânt… Să fie pâinea aceasta …, iar credincioşii să rostească Amin! Cu alte cuvinte, Aşa să fie Doamne, pecetluind prin răspunsul lor rugăciunea preotului. Pâinea să se transforme în Trupul Domnului iar vinul în Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Oamenii devin conştienţi de ceea se întâmplă la Sfânta Liturghie dacă participă activ. Mulţi declară că trăiesc Sfânta Liturghie aşa cum nu au trăit-o în ţară. Mulţi nu au participat la Liturghie în ţară, iar în Occident şi-au descoperit propria identitate ortodoxă. Se întâmplă adevărate minuni în acest sens prin lucrarea misionară a Bisericii noastre… - Înalt Preasfinţia Voastră, în altă ordine dei dei, astăzi se vorbeşte în multe locuri şi chipuri despre spiritualitate şi încă una autentică. Vă rog să definiţi puţin acest concept. - Este greu să definim termenul de spiritualitate, care nu este de sorginte ortodoxă. Este folosit mai mult în Occident, în Apus. La noi, vorbim mai degrabă despre viaţa duhovnicească, adică viaţa în Duhul Sfânt, viaţa creştină, care este viaţa în Iisus Hristos. Termenul de spiritualitate este unul cu caracter teologic, care încearcă să exprime atât cât este posibil în cuvinte viaţa creştină. - Care ar fi specificul spiritualităţii ortodoxe, răsăritene şi autentice? - Spiritualitatea ortodoxă, răsăriteană înseamnă în fond viaţa duhovnicească, ce are anumite caracteristici. Încercând să defineşti ceea ce nu poate fi cuprins în cuvinte, îţi dai seama că viaţa nu poate fi epuizată într-o definiţie. Cuvintele, expresiile spun ceva despre spiritualitate, despre viaţa duhovnicească, dar ele sunt departe de a o epuiza. La fel, dogmele, care sunt expresii ce încearcă să exprime misterul, fac acest lucru delimitând adevărul de erezie, de ceea ce este rătăcire. Dogmele nu cuprind misterul în sine, în bogăţia lui, nu-l epuizează, ci sunt mai mult indicatoare, îndrumătoare spre mister, spre taina care este Dumnezeu. Iar viaţa duhovnicească, fiind în legătură cu Dumnezeu, este inefabilă cum - Ce loc are Filocalia în spiritualitatea răsăriteană, ortodoxă? - Filocalia a avut, are şi va avea un loc central în viaţa noastră duhovnicească. Ea rezumă aspectele fundamentale duhovniceşti, cu accent pe curăţirea inimii, pe curăţirea lăuntrică, pe rugăciune, pe asceză, pe nevoinţă, pe ascultare. Toate aceste elemente care ne ajută să ne purificăm, să ne sfinţim inima, să ne unim cu Dumnezeu, să ne desăvârşim, să ne îndumnezeim. Iată tot atâtea expresii similare, care au aceeaşi convergenţă. Filocalia a avut în istoria creştinismului răsăritean un loc aparte. Să nu uităm că prima Filocalie a fost compusă în secolul al IV-lea de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, care au făcut o culegere, o antologie de texte din cele mai frumoase referitoare la viaţa lăuntrică din diferiţi Părinţi. Sigur, Filocalia clasică este cea a Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în secolul al XVIII-lea. - Cum mai poate fi atras omul de astăzi de literatura patristică şi filocalică? - Eu cred că tocmai literatura filocalică îl poate atrage pe omul de astăzi dacă acesta o descoperă, dacă are interesul s-o citească. Nu-i uşor să ajungi să cunoşti Filocalia. Este nevoie şi de pasiune, dar şi de răbdare. Cine citeşte Filocalia este interpelat personal de scrierile filocalice. Celelalte scrieri de nuanţă teologică sau alte scrieri cu caracter duhovnicesc nu ştiu dacă-l interpelează atât de mult pe omul contemporan cum o face Filocalia. Iar aceasta tocmai pentru că ea exprimă chintesenţa vieţii după care suspină tot omul. Te regăseşti în aceste texte, îţi găseşti eul tău cel mai profund fiindcă Filocalia se constituie ca un răspuns la întrebările Părinţilor din vechime. Aceştia au ajuns să primească soluţii la problemele duhovniceşti cu care se confruntau. Răspunsul nu mai trebuie să-l mai căutăm noi înşine, ci îl primim din aceste scrieri. Dacă Filocalia ar fi cunoscută mai bine de creştini, foarte mulţi s-ar preocupa de o viaţă duhovnicească personală şi s-ar angaja în acest demers. Nu poţi să fii creştin deplin, autentic decât în Biserică. Or, scrierile filocalice te trimit la Biserică, să te integrezi, în comuniunea eclesială, acolo unde este locul nostru natural, propriu, de creştin. Prototipul filocalic este omul eclesial. Părinţii filocalici au fost în Biserică şi s-au exprimat ca şi creştini aparţinând Bisericii. Părintele Sofronie de la Essex spunea în acest sens că nu-şi poate închipui un creştinism în afara Bisericii sau un creştinism fără asceză şi adogmatic. Acestea trei sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei: eclesialitatea, angajarea ascetică (viaţa creştină presupune un efort, o nevoinţă) şi existenţa reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului. Atunci nu le mai simţim ca pe nişte îngrădiri, ci le trăieşti ca atare, de la sine, în modul cel mai natural. Patimile ne fac să vedem în dogme, în canoane ceva constrângător. În momentul în care suntem liberi de patimi, toate rânduielile Bisericii le vom trăi în mod spontan, ca de la sine, pentru că ele sunt, în fond, scrise în natura omului nepervertit, ajutând pe om să se despătimească. La început, orice efort, orice normă, orice dogmă îţi pare o constrângere, ceva care îţi limitează libertatea, care este una rea, care alege deseori răul în locul binelui. Dar libertatea adevărată este aceea de a trăi în Duhul Sfânt, de a săvârşi numai binele. - Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, Înaltpreasfinţia Voastră, dorindu-vă, în continuare, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti!
Deşi suntem o naţie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, graţie inteligenţei, înţelegerii şi înţelepciunii de care a dat dovadă de-a lungul secolelor, poporul român a reuşit să-şi păstreze demnitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, valorile sale naţionale. Respectând istoria altor popoare şi-a respectat şi apărat propria istorie, iubindu-şi dintotdeauna rădăcinile şi locurile moştenite din moşi strămoşi, trăind în bună înţelegere cu toate neamurile pământului, indiferent de naţionalitate şi manifestând în permanenţă dragoste de semeni şi condescendenţă faţă de toţi aceia care au încercat să-i ştirbească imaginea şi să atenteze la integritatea teritorială a României. Ceea ce se petrece astăzi în România, ne determină însă, şi pe noi, cei care aparţinem acestui popor dar vieţuim departe de ţară, să facem cunoscute câteva adevăruri istorice incontestabile, care ne dau dreptul să luăm atitudine, cu aceeaşi înţelepciune cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. În tot ceea ce întreprind conducătorii etnicilor maghiari din România începutului de mileniu III, mai ales în ultimul timp, se observă cu uşurinţă încercarea vădită de re-maghiarizare a Transilvaniei. Sunt agreate acţiunile extremiştilor maghiari îndreptate împotriva românismului şi eroilor neamului – oponenţi ai încercărilor de maghiarizare a Transilvaniei de-a lungul istoriei, (de exemplu, Avram Iancu, batjocorit de ziua naţională a Ungariei, în mod public, de către un extremist maghiar); solicitarea autonomiei ţinutului secuiesc şi încercarea de emitere a unei monede secuieşti, denumită SIC şi a efectuării tranzacţiilor bancare în această monedă; extinderea maghiarizării în şcoli, etc. De ce am sta impasibili la această încercare, când istoria ne oferă dovada existenţei noastre milenare în acest teritoriu?! Pentru că avem dovezile istorice clare că românii au locuit din vremuri străvechi pe teritoriul transilvan, că ungurii au pus piciorul pe pământ românesc de-abia în secolul IX, că poporul român a suportat cu stoicism jugul străin, indiferent dacă asupritorii au fost ungurii sau alte naţii care au râvnit la bogăţiile şi frumuseţile acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu dorim altceva decât să ne fie respectate drepturile de stăpâni deplini ai Ardealului nostru! ISTORIA vorbeşte, iar documentele NU MINT! În secolul al IV-lea î.Hr, se stabileau pe teritoriul Transilvaniei – “ţinutul de dincolo de pădure” , regionim derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075 – primele comunităţi de celţi, venind dinspre apus, urmaţi de alte grupuri ajunse pe acest teritoriu în acelasi secol. Nu există dovezi care să ateste conflicte cu aoutohtonii, dimpotrivă, multiple dovezi arheologice din această perioadă dovedesc convieţuirea lor paşnică (obiecte de ceramică dacică în morminte celtice – Apahida, judeţul Cluj). În secolul I d.Hr. şi la începutul secolului al II-lea, centrul politic al Regatului Dacia se afla pe teritoriul Transilvaniei, la Sarmisegetusa Regia, în Munţii Orăştiei. În anul 106 d.Hr. împăratul roman Traian a cucerit Dacia regelui Decebal, începând organizarea acestei noi provincii romane. Aproape 265 de ani a rămas administraţia romană pe teritoriul Transilvaniei, organizând şi dezvoltând o provincie romană înfloritoare, construind oraşe (Apullum- Alba Iulia, Napoca-Cluj, Potaissa-Turda, etc), construind drumuri şi colonizând cetăţeni romani pe teritoriul Daciei. De-abia în anul 271 împăratul Aurelian a decis retragerea administraţiei în sudul Dunării. În paralel, sunt dovezi incontestabile ale existenţei creştinismului în aceste teritorii, Biserica Ortodoxă Română atribuind Apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Gepizii, populaţia germanică, adeptă a arianismului, au dominat temporar Transilvania în secolul VI, şi erau tot creştini! Au urmat invaziile succesive ale popoarelor migratoare – între secolele III şi X – goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, protobulgarii, maghiarii si pecenegii. Populaţia autohtonă s-a retras spre munţi din calea năvălitorilor, cautând să-şi apere teritoriile străbune. Pentru evoluţia istorică a Transilvaniei, stabilirea ungurilor în Pannonia a fost determinantă: să luam aminte, se întâmpla în anul 896! „Mileniul întunecat” – cuprins între anul 271 şi începuturile evului mediu românesc ( secolelel IX-XII) a constituit în permanenţă un subiect de controversă pentru istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste, în acest sens, existând două terorii istorice care se exclud reciproc: cea română şi cea maghiară. Istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o mare parte a populaţiei romanizate a ramas în zonele în care locuia, între care şi în regiuni din Transilvania de astăzi. Dar această teorie nu exclude nici deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord, şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului. Poziţia istoriografiei maghiare şi a unei părţi a celei de limbă germană este divergentă, contrazicându-se cu istoriografia română. Se încearcă demonstrarea faptului că românii au emigrat treptat, din sudul Dunării (din zonele montane ale Serbiei, Bulgariei, Macedoniei, Bosniei de azi) în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, fiind colonizaţi aici de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. De asemenea, istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni. Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită (Tribalia, valea Timocului, Banatul sârbesc).Sunt multe controverse între cele două istoriografii şi fiecare vine cu argumentele sale, însă lucrurile s-au desfăşurat după cum spune istoria şi continuitatea românismului în Transilvania este dovedită clar. Spre mijlocul secolului X, două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende au început ocuparea Transilvaniei, avansând dinspre vest, pe văile râurilor Someş şi Mureş. Ocuparea integrală a ţimnutului ntransilvan s-a finalizat de-abia la sfârşitul secolului XII, în timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196, prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali. Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat, despre Transilvania, teritoriul acesteia se regăseşte sub denumirea latină, Terra ultra silvam – „ţara de dincolo de pădure”. În paralel cu procesul de ocupare, între secolele XI-XIII în Transilvania a avut loc un intens proces de colonizare, pentru că împotrivirea populaţiei române, autohtone a ridicat mari probleme cuceritorilor maghiari. Ungurii au fost nevoiţi să invite colonişti din diferite popoare europene ( saşii, secuii şi Cavalerii teutoni). Concomitent cu aceste procese, regii unguri au început să-şi organizeze structuri proprii, laice şi ecleziastice, organizarea administrativă şi ecleziastică debutând prin secolul al XI-lea în teritoriile anexate regatului ungar. Prima biserică romano-catolică din Transilvania, cel mai vechi monument sacral maghiar datează de la începoutul secolului XI, însă primele comitate maghiare din Transilvania sunt atestate documentar de-abia din secolul XII. Despre organizarea teritoriului şi etapele de dezvoltare ulterioare, despre statutul şi organizarea comunităţilor care convieţuiau în Transilvania ( români, maghiari, saşi, secui) se pot spune multe, însă în speţă, pe noi ne interesează evoluţia din punct de vedere istoric, a Transilvaniei. Un recul semnificativ în desfăşurarea acestor procese care aveau loc concomitent pe teritoriile transilvănene ocupate de unguri (organizarea politică, administrativă şi colonizarea) s-a înregistrat prin anii 1241-1242, odată cu marea invazie mongolă, când trecerea hoardelor tătare a lăsat o Transilvanie pustiită şi arsă. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, elitele nobililor societății transilvane, saşi şi secui, s-au organizat treptat în stări, care, datorită structurii preponderent etnice, au fost denumite oficial pe la 1500 – națiuni. Membrii stărilor acestora, organizați în congregaţii sau universităţi, au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382), datând din anul în anul 136, atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”). Începând cu anul 1375, Transilvania se confruntă cu un nou pericol – cel otoman de această dată. Un rol important în oprirea temporară a năvălitorilor otomani l-a avut Iancu de Huneadoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, care, concomitent s-a străduit să sporească autonomia voievodatului transilvan faţă de regatul ungar. În faţa năvălitorilor turci, Transilvania îşi uneşte eforturile cu cele ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, doar erau ţări surori! Transilvania a fost zguduită în această perioadă, de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), cauza principală a acestei răzvrătiri de amploare fiind nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală. Ca urmare a acestei revolte se semnează actul de constituire al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui, Unio Trium Nationum, acţiune îndreptată împotriva țăranilor maghiari şi români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea celor trei națiuni a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri. Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească in Regatul Ungariei contra magnaților (grofilor), din 1514, condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja. Decesul prematur al lui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi Mohacs (29 august 1526), bǎtălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca şi contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) şi a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), au facilitat intervenţia turcilor. În urma acestor evenimente, practic regatul ungar s-a scindat. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul lui Ioan Zapolya şi au recunoscut suzeranitatea înaltei Porţi asupra Transilvaniei. acest acord a pus bazele Principatului Transilvaniei, primul lui principe fiind Ioan Sigismund (1542-1571). Recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent , Principatul Transilvaniei platea turcilor o dare de 10.000 de ducaţi, numit „munus honorarium”, calitate în care participă ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani si încheie o serie de tratate cu ţări europene, de pe o poziţie de egalitate. principatul nu includea Banatul ( stăpânit de turci) şi nici Crişana, după 1660, transformată în vilayet, cu centrul la Oradea. În 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania, dar nu reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a uni cele trei ţări surori: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor habsburgi. La sfârşitul secolului XVII, Transilvania intră în componenţa imperiului austriac., ca principat autonom. Invazia austriacă se produce în 1685 iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Serbia, turcii cedează austriecilor Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavoni, Banatul rămânând sub stăpânire turcă până în 1718. În aceasta perioadă în Transilvania au loc o serie de mişcări spirituale, prin care se solicita unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt ce a constituit deschiderea căii spre emanciparea culturală a românilor transilvăneni. Blajul a devenit un centru de spiritualitate românească odată cu stabilirea reşedinţei Bisericii Române Unite de către episcopul Inocenţiu Micu-Klein în această localitate simbol, punând în acelaşi timp bazele Şcolii Ardelene. Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crişanei, au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma. Rărirea populaţiei transilvane în timpu celor aproximativ 150 de ani scurşi de la 1526, după eliberarea ei de sub suzeranitatea turcească, a determinat Curtea de la Viena să repopuleze ţinuturile transilvane , aducând colonişti şvabi şi admiţând români din Moldova şi Ţara Românească, care emigrau din cauza stăpânirii fanariote. S-au înregistrat însă şi mişcări ale populaţiei din Ardeal în sens opus, spre Moldova şi Ţara Românească. Recensămintele populaţiei efectuate de către Imperiul Austriac în 1712-1713 atestă existenţa unei majorităţi româneşti clare în rândurile populaţiei din Transilvania. Între anii 1868 şi 1918, Transilvania afost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare, implementată de autoritățile maghiare. Nemulțumirile și opoziția multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnică Transilvaniei înainte de 1918. La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania. În aceste condiții, conducătorii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, se realizează visul de veacuri al românilor şi Transilvania este alipită României. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent. Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale. La data de 4 iunie 1920 , prin tratatul de la Trianon se delimitează frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia, se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat. Puterile Antantei au insistat însă pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial. Este bine cunoscută străduinţa Ungariei, între cele două războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat a fi o nedreptate istorică. Horty, conducătorul maghiar din perioada interbelică susţinea cu tărie că România este „inamicul numărul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei”. Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste oferă un culoar favorabil Ungariei, de a cere revizuirea fontierei cu România, de după Primul Război Mondial. Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Ungaria smulge României teritoriul actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României. Revenirea la graniţele stabilite la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se înfăptuieşte de-abia în 1947, prin tratatele de la Paris. Iată, în linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor în „ţara de dincole de pădure” – Transilvania. Ce fac maghiarii în România de astăzi? Evenimentele care se succed neaşteptat în sfera politicului din România începutului de mileniu III, vizând încercările de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfăşoară nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de către guvernul maghiar. Poruncile “comănduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfinţenie de prepuşii lor în Guvernul României de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc să le întreprindă în acest sens din 1990 încoace, stau mărturie vie a luptei pentru atingerea aceluiaşi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”. Suntem îndreptăţiţi să ne exprimăm îngrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de străduinţa lor necontenită de a organiza cât mai multe şi mai ample acţiuni în întâmpinarea înfăptuirii re-maghiarizării, care se manifestă în România acestor timpuri. În data de 15 martie 2011, de Ziua Naţională a Ungariei, un extremist maghiar din Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc, Avram Iancu. Asemeni hortiştilor, care au dezlănţuit teroarea printre românii din Transilvania săvârşind cele mai cumplite atrocităţi şi împărţind chinuri şi moarte celor care le-au stat în cale, acest criminal modern hortist, trăgea spre spânzurătoare, cu ştreangul de gât, un trup de păpuşă în costum moţesc, reprezentându-l pe Avram Iancu. Cu sânge rece şi o meticulozitate de criminal versat, a agăţat de o grindă păpuşa, simulându-i spânzurarea. Şi asta se petrecea într-un loc public, în centrul oraşului Miercurea Ciuc, în văzul trecătorilor, copii şi adulţi, într-o regiune (Harghita) înfierbântată de extremismul celor care defilează mereu cu stindardul autonomiei asa zisului ţinut secuiesc pe la toate forurile naţionale şi internaţionale! Întâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului că maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridică steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, permite unui vicepreşedinte al Ungariei să se laude că susţine autonomia. Este o lecţie de cinism fără precedent şi un afront adus unui neam întreg. Cine a fost Avram Iancu? Un mare român, un erou al neamului şi-un neînfricat luptător pentru drepturile românilor, în propria lor ţară, Transilvania. Cu ce şi pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran moţ de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit în Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile românilor! El a fost conducătorul de fapt al ţinutului Ţării Moţilor, din Munţii Apuseni, fiind în 1849 în fruntea armatei românilor transilvăneni, aliată cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare ale lui Kossuth, împotrivindu-se proclamării de către acesta, a unui stat naţional ungar care să includă şi Transilvania. Avram Iancu a fost „soldatul conştient al ideii naţionale”, a cărui spadă „a lovit de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – după cum spunea Aron Cotruş, o personalitate a literaturii române postbelice. Avram Iancu, „verigă dintr-un lanţ de evoluţiune universală” care s-a înfăţişat „de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam”. El a avut curajul să susţină ideile românismului în faţa împăratului habsburg Franz Iosef, să refuze o decoraţie în cabinetul acestuia şi să-i spună: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor. Şi-acum, într-o societate românească civilizată, în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi poate li se permite mult prea mult faţă de cât ar trebui, un extremist maghiar săvârşeşte o faptă impardonabilă, batjocorindu-ne eroul naţional. Alte exmple: dacă facem o incursiune prin evenimentele petrecute în Clujul ultimilor ani, ceea ce constatăm ne îngrozeşte! Cu prilejul aşa zisei reinaugurări a statuii lui Matei Corvin – unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, care a condus ţara între 1458 şi 1490 -, forţele extremiste declarate au organizat o acţiune de etalare a urii şi dispreţului faţă de România, acţiune clară de tip extremis fascist. Tot la Cluj, promovarea valorilor cultural-artistice ungureşti se bucură de alocarea unor sume uriaşe din partea Ministerului Culturii, la conducerea căruia se află un ministru UDMR-ist, în persoana domnului Kelemen Hunor.Un exemplu clar, şi destul de recent este diferenţa dintre sumele alocate Operei Maghiare şi cele destinate Operei Române din Cluj în anul 2010 – mărturie stau cifrele! Pentru proiectele culturale româneşti nu sunt bani, însă pentru colaborările cu instituţii de profil din Ungaria şi nenumăratele delegaţii efectuate în scopul schimburilor de experienţă nu există bariere financiare! Exemplele pot continua făcându-se referire şi la alte judeţe din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera. La 25 august 2011, senatorului PSD, Lia Olguţa Vasilescu, a făcut o declaraţie publică, la Conferinţa de presă organizată la Craiova, conform căreia “extremiştii maghiari se pregătesc să emită o monedă, denumită SIC, care să ruleze strict în Ţinutul Secuiesc”, criticând aspru Guvernul Boc pentru neluarea de atitudine în faţa unei astfel de iniţiative. În declaraţia sa, senatorul PSD susţine că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş “oficialii maghiari au început să recunoască faptul că au în vedere înfiinţarea unei bănci care ar urma să se numească Siculorum Bes-Bank, denumire care vine de la Ţinutul Secuiesc, şi care ar urma să emită un SIC”. “Este un atac direct la adresa suveranităţii statului român!” – declară Lia Olguţa Vasilescu. Sunt multe întrebări fără răspunsuri clare şi susţinute din partea celor responsabili de păstrarea unui echilibru în abordarea problemelor naţionale ale statelor membre UE. Sunt multe întrebări la care proprii noştri guvernanţi nu dau şi nu vor să dea răspunsurile pe care poporul român le aşteaptă. Oare acest gen de acţiuni – alături de multe altele organizate fără teamă de către conducătorii maghiari, susţinute şi finanţate de către “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstrează ? Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena? Ungurii cred că au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin însăşi istoria Transilvaniei prezentată, în linii mari, în cele prezentate anterior. Însă ei au acea „credinţă fanatică” în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar. Credinţa noastră, a românilor, în drepturile noastre este puternică şi de netăgăduit,este credinţa în revoluţionarii de la 1848 care au pus bazele statului român modern, ca apoi să-şi câştige independenţa! Da, aceeaşi „credinţă fanatică” în unitatea naţională a avut-o naţiunea română când a fost încercată de Primul Război Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin înfăptuirea României Mari! Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi într-o ţară în care tânara generaţie învaţă din manuale de istorie golite de conţinutul lor patriotic, la sugestia liderilor maghiari. Nu accepatăm ca România să rămână o ţară fără busolă şi să al cărei scop să se îndepărteze de intereseul naţional! De ce NU, Ungariei „Mari!” Niciodată n-a existat Ungaria “Mare”,dar România Mare a fost şi este o realitate istorică, nu o fantasmă! Niciodată Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnică, cu Principatele Române! Până la evenimentele de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei, de origine maghiară se pot număra pe degete, şi asta spune mult! Transilvania continuă să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, dar Ungaria dispare, după 1527! Noi, românii, existăm în filele unei istorii, nu ne pot contesta dăinuirea, ca naţie, nici falsificatorii istoriei şi nici cei care deformează realitatea istorică, susţinând contrariul. Transilvania devine principat autonom după înfrângerea ungurilor la Mohacs! Noi am avut principi ardeleni, dar trecuţi la calvinism – drept urmare, în secuime s-au produs fisuri în populaţia românească, ponderea românilor ajungând la un prag inadmisibil de cinci procente, deşi natalitatea românească se ridica la cote superioare faţă de secuime în aceste regiuni! În statistici, toţi românii care vorbeau ungureşte erau evidenţiaţi ca unguri! De-alungul istoriei, cine şi-a mai permis să facă aşa ceva cu o naţie de sine stătătoare, ca naţia română? Desfiinţarea şcolilor româneşti au produs o deznaţionalizare cruntă iar obligarea copiilor români de a urma şcolile ungureşti a avut urmări grave: “En olah vaghok” , “Eu sunt român”! – iată cum îşi declinau naţionalitatea puii de român! După încheierea alianţei celor trei naţii (ungurii, saşii şi secuii), cunoscută sub denumirea “Unio Trium Nationum”, după Răscoala de la Bobâlna şi după “Pactul celor patru religii (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), religia ortodoxă era “tolerată” în Transilvania… Cum se poate ca religia ortodoxă să devină “religie tolerată” într-o vatră românească în care copiii români au fost creştinaţi cu multe secole înaintea ungurilor? Cum se poate ca naţia română să fie o naţie tolerată în propria ei ţară, Transilvania? Noi, românii aparţinem de drept acestui pământ! De unde a existat (şi încă mai există) atâta înverşunare şi ură în sufletul maghiarilor, îndreptată împotriva întregii suflări româneşti din Ardeal? Ce dovadă mai bună a existenţei acestei uri diabolice am putea avea decât raderea de pe suprafaţa pământului nostru strămoşesc a celor 230 de sate româneşti în timpul Revoluţiei de la 1848, când 40.000 de români au căzut în luptă şi pagubele au depăşit 30 de milioane de florini-aur? De ce au defilat ungurii sub stindardul respectării legii naţionalităţilor, când procesul de maghiarizare a cunoscut culmile gloriei sale pe timpul guvernării odioase a baronului Dezider Banffi (1895-1899), proces de o virulenţă neîntâlnită până atunci? Respectând legea naţionalităţilor au desfiinţat oare şi Partidul Naţional Român din Transilvania? De ce românii care au trăit în suferinţă mulţi ani sub dominaţie maghiară nu au recurs la răzbunare şi au fost toleranţi şi împăciuitori, după ce şi-au câştigat libertatea, pe când românii care au rămas în Ungaria au suportat un regim drastic de discriminare şi maghiarizare permanentă? Există o mulţime de motive care ne determină să nu rămânem nepăsători la ceea ce se petrece în România şi să luăm atitudine în faţa celor care vor mai mult decât li se cuvine şi râvnesc, fără nicio jenă, la ceva ce nu le aparţine şi nici nu le-a aparţinut vreodată. Noi nu suntem o naţiune răzbunătoare, suntem un popor paşnic şi primitor, am trăit în bune relaţii cu naţiile care s-au stabilit de-alungul istoriei pe pământul transilvan, fie că au fost unguri, saşi, secui sau alte popoare. Însă, ce este al nostru apărăm cu sfinţenie! Şi Transilvania ne aparţine, aparţine României Mari şi nu Ungariei iar dreptul incontestabil asupra pământului transilvan îl au şi l-au avut dintotdeauna, românii – ISTORIA este dovada şi documentele ei!
O fantomă bîntuie prin Europa: Republica Moldova sau Republica Molotov-Ribbentrop
Chiar de la bun început vreau să subliniez: R. Moldova este o anomalie istorică, o consecinţă directă a Pactului Molotov-Ribbentrop! Eu îi mai zic REPUBLICA MOLDOVA – coadă de şopîrlă: şopîrla a rămas de partea dreaptă a Prutului, iar coada – pe malul stîng… Paradoxal, dar unii chiar cred că pot face din coadă de şopîrlă-şopîrlă… Rusia comunistă nu s-a limitat doar la ocuparea şi anexarea teritoriilor româneşti de la est de Prut, dar le-a şi hăcuit, trecînd in mod absolut ilegal şi criminal la Ucraina sudul si nordul Basarabiei, nordul Bucovinei si ţinutul Herta, tăindu-ne, astfel, ieşirea la Dunăre şi Marea Neagră şi văduvindu-ne de Carpaţii noştri milenari… Unde ne sunt cetăţile noastre de pe Nistru, Cetatea Albă şi Hotinul? Unde ne este Cernăuţiul nostru istoric? De cînd Tighina face parte din Transnistria?
R. Moldova nu-şi controlează o bună parte din teritorii și frontiere, acestea fiind ocupate de ruşi…Un astfel de stat se cheamă stat eşuat! În situaţia cînd REPUBLICA MOLDOVA are frontieră doar la vest, iar la est porţile sunt deschise vraişte şi controlate de ruşi, apare fireasca întrebare: cui aparţine, de fapt, frontiera de la Prut?
R. Moldova este un stat insolvabil şi falimentar la toate capitolele… Experimentul de peste 20 de ani de existenţă a R.Moldova ca ,,stat independent” a eşuat definitiv şi ireversibil! După 20 de ani de ,,independenţă” PIB-ul REPUBLICA MOLDOVA pe cap de loc. a constituit în 2010 doar 1 630 dolari, tocmai… 50 la sută din PIB-ul anului 1991, în timp ce PIB-ul României a fost de 7 542 dolari/pers! Chiar dacă vom păstra ritmurile de creştere economică, ne-ar trebui cam 40 de ani ca să atingem nivelul anului 1991 şi vreo 150 – pe cel al României! În prezent datoria externă însumată a REPUBLICA MOLDOVA depăşeşte deja cinci miliarde, în timp ce veniturile în bugetul de stat pe anul 2011 vor constitui doar 1.7 mld USD… Situaţia s-a schimbat pe parcursul anilor din proastă în şi mai proastă… Astfel, dacă în 1991 datoriile externe ale REPUBLICA MOLDOVA (în USD) constituiau 180 mln, în 2007 – 2.3 mld, în 2011 – peste cinci mld… REPUBLICA MOLDOVA s-a postat temeinic pe ultimul loc în Europa după nivelul de trai, aceasta nu este în stare să asigure nici dreptul la viaţă cetăţenilor săi… Anume din această cauză lumea pleacă pe un cap din ,,raiul moldovenesc”. Deja au emigrat circa 1.3 milioane de persoane (38 la sută!) şi exodul continuă!
Rămîn satele pustii, se închid şcolile din lipsă de copii, ni se stinge Neamul văzînd cu ochii! Iar cei plecaţi nu se mai întorc (la ce să se întoarcă?), locul lor fiind ocupat de venetici… Actualmente ponderea populaţiei băştinaşe în REPUBLICA MOLDOVA constituie circa 53 la sută, există pericolul real ca peste patru-cinci ani aceasta să coboare sub 50 la sută, iar de aici pînă la stingerea totală a fiinţei naţionale nu mai este decît un pas! Din simplul motiv că ,,eliberatorii” ne vor hotărî soarta, la urnele de vot, în condiţiile cînd conaţionalii noştri, plecaţi în lumea largă, sunt scoşi din viaţa politică. Credeţi că actualii noştri guvernanţi, foarte democraţi şi liberali, vor întroduce votul electronic sau prin corespondenţă, asigurîndu-le acestora dreptul la vot? Eu, unul, nu cred! Lor le convine să plecăm cu toţii: pe de o parte îşi asigură liniştea, nu mai are cine protesta; pe de alta – cei plecaţi trimit în REPUBLICA MOLDOVA cam trei-patru bugete anuale, anume pe remitenţele acestora şi se mai ţine acest stat artificial; în al treilea-lea rînd, în locul băştinaşilor plecaţi, vin ruşi… În concluzie: existenţa in continuare a R.Moldova ca ,,stat independent” este echivalentă cu stingerea fiintei naţionale in aceste teritorii! Probabil că acesta şi este scopul lor diabolic: să ne transforme Republica Moldovae în gubernie rusească…
REPUBLICA MOLDOVA nu are bază economică şi nu dispune de resurse energetice şi zacaminte naturale proprii, toate acestea fiind importate, costul lor depăşind întreg bugetul R.Moldova… Pe de altă parte, numai întreţinerea Preşedinţiei, Parlamentului, Guvernului, ambasadelor, aRepublica Moldovaatei, vămilor, raioanelor şi altor structuri parazitare ne costă peste un mld de EURO… Închipuiţi-vă ce s-ar întîmpla dacă numai șase luni cei plecati peste hotare n-ar trimite încoace nici un ban: R.Moldova ar intra în colaps total!
REPUBLICA MOLDOVA este un stat sfîşiat, acesta nefiind în stare să asigure liniştea şi concordia, lipsa unor animozităţi interetnice, în societate. Insecuritatea societală din R. Moldova poartă un caracter identitar, totul se învîrte în jurul unei probleme artificiale: cine suntem şi ce limbă vorbim… Nici actualii guvernanţi nu sunt dispuşi să recunoască oficial (în Constituție) că băştinaşii acestor locuri sunt ROMÂNI şi că Limba de Stat a REPUBLICA MOLDOVA este LIMBA ROMÂNĂ, astfel, pace şi securitate societală în această zonă a Europei nu va fi prea curînd…
REPUBLICA MOLDOVA este un stat bazat pe minciună, neadevăr şi valori false precum: limbă moldovenească, popor moldovenesc, popor polietnic, monumentele lui Lenin, Cotovschi, Lazo şi comsomolului leninist, inchinarea la biserica rusă, tancuri urcate pe piedestal si cu ţevile îndreptate spre România, pichete de grăniceri, unde se face ,,educaţie patriotică” prin proslăvirea ocupanţilor ruşi ca apărători ai ,,patriei” ş.a.m.d.
E ca un castel construit pe nisip: n-are nici o şansă să stea în picioare mult timp…
Existenţa frontierei pe Prut, trasată de Stalin şi Hitler, constituie un focar de instabilitate în Europa! Atîta timp cît va exista această frontieră strîmbă între români, nu va fi linişte şi stabilitate în Europa…
Integrarea REPUBLICA MOLDOVA în UE ca stat independent – cea mai mare minciună şi păcăleală pe care au promovat-o vreo dată guvernanţii de pe malul Bîcului… Foarte curînd îşi vor da seama de acest lucru și cei mai înrăiţi susţinători ai acestei idei, şi atunci decepţia în clasa politică din REPUBLICA MOLDOVA va fi cvazitotală! Doar apariţia unei noi forţe politice, care le-ar oferi oamenilor cu adevărat soluţii pentru ieşirea din situaţia catastrofală în care se află Republica Molotov-Ribbentrop şi populaţia acesteia, i-ar mai aduce în faţa urnelor de vot!
Iar soluţia pentru toate problemele existente în REPUBLICA MOLDOVA nu este decît una singură: (Re)Unirea cu Patria-mamă România, lichidarea consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop! Redevenind parte integrantă a Statului Unitar Român, avînd în vedere că România este membră şi a NATO, şi a Uniunii Europene, teritoriile româneşti din stînga Prutului vor deveni automat parte şi a NATO, şi a UE! În doar cîteva luni vor fi egalate salariile, pensiile şi bursele cu cele similare din România, toţi cetăţenii R. Moldova vor deveni automat cetăţeni ai României şi, implicit, ai UE, dar cu teritorii cu tot, şi nu în afara lor! În scurt timp România şi Uniunea Europeană vor veni aici cu investiţii masive, vor deschide sute de mii de locuri de muncă bine plătite, astfel ca tinerii noştri să nu mai fie nevoiţi să plece în lumea largă ca să-şi cîştige existenţa, mai mult, astfel îi vom putea aduce acasă şi pe cei plecaţi de nevoie în stăinătate! Unindu-ne cu România (în hotarele recunoscute pe plan internaţional), problema Transnistriei va fi transferată în competenţa Uniunii Europene şi a NATO, unicele forţe de pe glob, în stare să determine Republica Moldovaine Rusia să-şi onoreze obligaţiile asumate la Istanbul în 1999!
Curentul unionist în teritoriile româneşti înstrăinate prinde tot mai mult radacini: tînăra generaţie, intelectualitatea, cei cu cetăţenie română, cei plecati peste hotare…, în marea lor majoritate sunt sustinatorii acestui curent.
Cine sa realizeze Unirea? Clasa politică actuală - nici intr-un caz: absolut toate partidele aflate la guvernare, inclusiv PL, deopotrivă cu comunistii, sunt separatiste, se străduiesc din răsputeri să perpetueze consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, spre beneficiul lor si nenorocirea noastra, ai celor mulţi… A fi democrat încă nu înseamnă a fi patriot… Notiunea de patriot vine de la cuvîntul Patrie… Aici e toată problema: toate componentele AIE, la fel ca si comuniştii, îi zic Republicii Molotov-Ribbentrop – Ţară (Patrie), pentru ăştia ,,Ţara” se terminăla Prut, în timp ce adevărata noastră Patrie este România în frontierele ei fireşti de pînă la ocupaţia rusească din 1940…
De aceea, se impune ca pe scena politică din REPUBLICA MOLDOVA să apară o nouă şi veritabilă forţă politică, alcătuită din tineri bine şcoliţi si educaţi in spiritul Limbii Române şi a Istoriei Românilor, care n-au apucat sa fie contaminaţi de molima comunisto – sovietică, și asupra carora nu planează suspiciunea de fi colaborat cu KGB sau SIS, şi al carei obiectiv declarat ar fi tocmai readucerea teritoriilor româneşti de la est de Prut acasă, în componenţa României! În acest sens a fost lansat proiectul ,,Partidul Reîntregirii Naţionale (PRN)”, vezi www.proromania.net, iar Grupul de Iniţiativă pentru crearea PRN este în ultima fază de constituire. Așadar, cei din raioane, care sunt pregatiţi şi au vocaţia pentru a fi lideri, ar trebui să se grăbească… (Pentru răuvoitori: eu nu pretind a fi lider, nici măcar nu mă aflu în REPUBLICA MOLDOVA, dar asta e o altă poveste…). Principala preocupare a noului Partid vizează educaţia patriotică şi conştientizarea populaţiei privind necesitatea imperioasă a (Re)Unirii cu Patria-mama România, crearea unei stări de spirit unioniste în societate, folosind toate argumentele de rigoare, în spiritul Constituţiei REPUBLICII MOLDOVA şi a Actelor Internaţionale în domeniu!
R. Moldova nu-şi controlează o bună parte din teritorii și frontiere, acestea fiind ocupate de ruşi…Un astfel de stat se cheamă stat eşuat! În situaţia cînd REPUBLICA MOLDOVA are frontieră doar la vest, iar la est porţile sunt deschise vraişte şi controlate de ruşi, apare fireasca întrebare: cui aparţine, de fapt, frontiera de la Prut?
R. Moldova este un stat insolvabil şi falimentar la toate capitolele… Experimentul de peste 20 de ani de existenţă a R.Moldova ca ,,stat independent” a eşuat definitiv şi ireversibil! După 20 de ani de ,,independenţă” PIB-ul REPUBLICA MOLDOVA pe cap de loc. a constituit în 2010 doar 1 630 dolari, tocmai… 50 la sută din PIB-ul anului 1991, în timp ce PIB-ul României a fost de 7 542 dolari/pers! Chiar dacă vom păstra ritmurile de creştere economică, ne-ar trebui cam 40 de ani ca să atingem nivelul anului 1991 şi vreo 150 – pe cel al României! În prezent datoria externă însumată a REPUBLICA MOLDOVA depăşeşte deja cinci miliarde, în timp ce veniturile în bugetul de stat pe anul 2011 vor constitui doar 1.7 mld USD… Situaţia s-a schimbat pe parcursul anilor din proastă în şi mai proastă… Astfel, dacă în 1991 datoriile externe ale REPUBLICA MOLDOVA (în USD) constituiau 180 mln, în 2007 – 2.3 mld, în 2011 – peste cinci mld… REPUBLICA MOLDOVA s-a postat temeinic pe ultimul loc în Europa după nivelul de trai, aceasta nu este în stare să asigure nici dreptul la viaţă cetăţenilor săi… Anume din această cauză lumea pleacă pe un cap din ,,raiul moldovenesc”. Deja au emigrat circa 1.3 milioane de persoane (38 la sută!) şi exodul continuă!
Rămîn satele pustii, se închid şcolile din lipsă de copii, ni se stinge Neamul văzînd cu ochii! Iar cei plecaţi nu se mai întorc (la ce să se întoarcă?), locul lor fiind ocupat de venetici… Actualmente ponderea populaţiei băştinaşe în REPUBLICA MOLDOVA constituie circa 53 la sută, există pericolul real ca peste patru-cinci ani aceasta să coboare sub 50 la sută, iar de aici pînă la stingerea totală a fiinţei naţionale nu mai este decît un pas! Din simplul motiv că ,,eliberatorii” ne vor hotărî soarta, la urnele de vot, în condiţiile cînd conaţionalii noştri, plecaţi în lumea largă, sunt scoşi din viaţa politică. Credeţi că actualii noştri guvernanţi, foarte democraţi şi liberali, vor întroduce votul electronic sau prin corespondenţă, asigurîndu-le acestora dreptul la vot? Eu, unul, nu cred! Lor le convine să plecăm cu toţii: pe de o parte îşi asigură liniştea, nu mai are cine protesta; pe de alta – cei plecaţi trimit în REPUBLICA MOLDOVA cam trei-patru bugete anuale, anume pe remitenţele acestora şi se mai ţine acest stat artificial; în al treilea-lea rînd, în locul băştinaşilor plecaţi, vin ruşi… În concluzie: existenţa in continuare a R.Moldova ca ,,stat independent” este echivalentă cu stingerea fiintei naţionale in aceste teritorii! Probabil că acesta şi este scopul lor diabolic: să ne transforme Republica Moldovae în gubernie rusească…
REPUBLICA MOLDOVA nu are bază economică şi nu dispune de resurse energetice şi zacaminte naturale proprii, toate acestea fiind importate, costul lor depăşind întreg bugetul R.Moldova… Pe de altă parte, numai întreţinerea Preşedinţiei, Parlamentului, Guvernului, ambasadelor, aRepublica Moldovaatei, vămilor, raioanelor şi altor structuri parazitare ne costă peste un mld de EURO… Închipuiţi-vă ce s-ar întîmpla dacă numai șase luni cei plecati peste hotare n-ar trimite încoace nici un ban: R.Moldova ar intra în colaps total!
REPUBLICA MOLDOVA este un stat sfîşiat, acesta nefiind în stare să asigure liniştea şi concordia, lipsa unor animozităţi interetnice, în societate. Insecuritatea societală din R. Moldova poartă un caracter identitar, totul se învîrte în jurul unei probleme artificiale: cine suntem şi ce limbă vorbim… Nici actualii guvernanţi nu sunt dispuşi să recunoască oficial (în Constituție) că băştinaşii acestor locuri sunt ROMÂNI şi că Limba de Stat a REPUBLICA MOLDOVA este LIMBA ROMÂNĂ, astfel, pace şi securitate societală în această zonă a Europei nu va fi prea curînd…
REPUBLICA MOLDOVA este un stat bazat pe minciună, neadevăr şi valori false precum: limbă moldovenească, popor moldovenesc, popor polietnic, monumentele lui Lenin, Cotovschi, Lazo şi comsomolului leninist, inchinarea la biserica rusă, tancuri urcate pe piedestal si cu ţevile îndreptate spre România, pichete de grăniceri, unde se face ,,educaţie patriotică” prin proslăvirea ocupanţilor ruşi ca apărători ai ,,patriei” ş.a.m.d.
E ca un castel construit pe nisip: n-are nici o şansă să stea în picioare mult timp…
Existenţa frontierei pe Prut, trasată de Stalin şi Hitler, constituie un focar de instabilitate în Europa! Atîta timp cît va exista această frontieră strîmbă între români, nu va fi linişte şi stabilitate în Europa…
Integrarea REPUBLICA MOLDOVA în UE ca stat independent – cea mai mare minciună şi păcăleală pe care au promovat-o vreo dată guvernanţii de pe malul Bîcului… Foarte curînd îşi vor da seama de acest lucru și cei mai înrăiţi susţinători ai acestei idei, şi atunci decepţia în clasa politică din REPUBLICA MOLDOVA va fi cvazitotală! Doar apariţia unei noi forţe politice, care le-ar oferi oamenilor cu adevărat soluţii pentru ieşirea din situaţia catastrofală în care se află Republica Molotov-Ribbentrop şi populaţia acesteia, i-ar mai aduce în faţa urnelor de vot!
Iar soluţia pentru toate problemele existente în REPUBLICA MOLDOVA nu este decît una singură: (Re)Unirea cu Patria-mamă România, lichidarea consecinţelor Pactului Molotov-Ribbentrop! Redevenind parte integrantă a Statului Unitar Român, avînd în vedere că România este membră şi a NATO, şi a Uniunii Europene, teritoriile româneşti din stînga Prutului vor deveni automat parte şi a NATO, şi a UE! În doar cîteva luni vor fi egalate salariile, pensiile şi bursele cu cele similare din România, toţi cetăţenii R. Moldova vor deveni automat cetăţeni ai României şi, implicit, ai UE, dar cu teritorii cu tot, şi nu în afara lor! În scurt timp România şi Uniunea Europeană vor veni aici cu investiţii masive, vor deschide sute de mii de locuri de muncă bine plătite, astfel ca tinerii noştri să nu mai fie nevoiţi să plece în lumea largă ca să-şi cîştige existenţa, mai mult, astfel îi vom putea aduce acasă şi pe cei plecaţi de nevoie în stăinătate! Unindu-ne cu România (în hotarele recunoscute pe plan internaţional), problema Transnistriei va fi transferată în competenţa Uniunii Europene şi a NATO, unicele forţe de pe glob, în stare să determine Republica Moldovaine Rusia să-şi onoreze obligaţiile asumate la Istanbul în 1999!
Curentul unionist în teritoriile româneşti înstrăinate prinde tot mai mult radacini: tînăra generaţie, intelectualitatea, cei cu cetăţenie română, cei plecati peste hotare…, în marea lor majoritate sunt sustinatorii acestui curent.
Cine sa realizeze Unirea? Clasa politică actuală - nici intr-un caz: absolut toate partidele aflate la guvernare, inclusiv PL, deopotrivă cu comunistii, sunt separatiste, se străduiesc din răsputeri să perpetueze consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop, spre beneficiul lor si nenorocirea noastra, ai celor mulţi… A fi democrat încă nu înseamnă a fi patriot… Notiunea de patriot vine de la cuvîntul Patrie… Aici e toată problema: toate componentele AIE, la fel ca si comuniştii, îi zic Republicii Molotov-Ribbentrop – Ţară (Patrie), pentru ăştia ,,Ţara” se terminăla Prut, în timp ce adevărata noastră Patrie este România în frontierele ei fireşti de pînă la ocupaţia rusească din 1940…
De aceea, se impune ca pe scena politică din REPUBLICA MOLDOVA să apară o nouă şi veritabilă forţă politică, alcătuită din tineri bine şcoliţi si educaţi in spiritul Limbii Române şi a Istoriei Românilor, care n-au apucat sa fie contaminaţi de molima comunisto – sovietică, și asupra carora nu planează suspiciunea de fi colaborat cu KGB sau SIS, şi al carei obiectiv declarat ar fi tocmai readucerea teritoriilor româneşti de la est de Prut acasă, în componenţa României! În acest sens a fost lansat proiectul ,,Partidul Reîntregirii Naţionale (PRN)”, vezi www.proromania.net, iar Grupul de Iniţiativă pentru crearea PRN este în ultima fază de constituire. Așadar, cei din raioane, care sunt pregatiţi şi au vocaţia pentru a fi lideri, ar trebui să se grăbească… (Pentru răuvoitori: eu nu pretind a fi lider, nici măcar nu mă aflu în REPUBLICA MOLDOVA, dar asta e o altă poveste…). Principala preocupare a noului Partid vizează educaţia patriotică şi conştientizarea populaţiei privind necesitatea imperioasă a (Re)Unirii cu Patria-mama România, crearea unei stări de spirit unioniste în societate, folosind toate argumentele de rigoare, în spiritul Constituţiei REPUBLICII MOLDOVA şi a Actelor Internaţionale în domeniu!
marți, 22 noiembrie 2011
Ordinul Mareşalului Ion Antonescu: „Ostaşi, vă ordon, Treceţi Prutul!”
Ordinul Mareşalului Ion Antonescu: „Ostaşi, vă ordon, Treceţi Prutul!”
A fost un act de curaj? A avut România de ales sau a fost împinsă de la spate de Germania? Era pregatit Armata Româna pentru un război de uzură? Trebuia ca, după liberarea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței să mergem mai departe alaturi de nemți? România anului 1941 era una umilită și îngenuncheată. Pierdusem o mare parte din teritorii fară să tragem un foc de armă. M pierdut o populație numeroasă fără să crâcnim. Ne-am pierdut rând pe rând aliații tradiționali. Pe de altă parte, opinia publică, îmbătata de victoriile Axei din primele luni și beneficiind de garanții pentru granițele actuale din partea lui Hitler, credea că alături de armata germană vom obține nu doar o victorie ușoara ci și rapidă, în URSS. Aveam nevoie să luptăm pentru ce era al nostru. A sta cu mâinile în sân și a aștepta să facă alții treaba în locul nostru nu era o opțiune.
ORDINUL DE ZI către Armată al d-lui General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român
OSTAȘI,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voșri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voșri.
Azi, a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești de totdeauna.
OSTAȘI,
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobii vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolsevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.
Vă ordon: treceți Prutul!
Sdrobii vrăjmașii din răsărit și miazănoapte. Desrobiți din jugul roșu al bolsevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre.
OSTAȘI,
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fitți mândri că veacurile ne-au lasat aci straja dreptății și zid de cetate creștina. Fiți vrednici de trecutul românesc.
Plecați azi pe drumul biruințelor lui Ștefan cel Mare ca să cuprindeți cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoșii noștri cu lupta lor.
Înainte. Fitți mândri că veacurile ne-au lasat aci straja dreptății și zid de cetate creștina. Fiți vrednici de trecutul românesc.
OSTAȘI,
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pământul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v-au făcut-o istoria, Armata Marelui Reich și neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler.
Veți lupta cot la cot, suflet de suflet, lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii. Îndrăzniți să vă măsurați vitejia și să vă dovediți mândria, camarazilor noștri. Ei luptă pe pământul moldovean, pentru granițele noastre și pentru dreptatea lumii. Fiți vrednici de cinstea pe care v-au făcut-o istoria, Armata Marelui Reich și neintrecutul ei comandant, Adolf Hitler.
OSTAȘI,
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.
Înainte. Să luptați pentru gloria Neamului. Să muriți pentru vatra părinților și a copiilor voștri. Să cinstiți prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă și a lui Ștefan cel Mare, a martirilor și eroilor căzuți în pământul veșniciei noastre cu gândul țintă la Dumnezeu.
Să luptați pentru desrobirea fraților noștri, a Basarabiei și Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieții și a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptați pentru a ne răzbuna umilirea și nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele și Generalul Vostru.
OSTAȘI,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu Dumnezeu înainte!
Comandant de căpetenie al Armatei:
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941″
GENERAL ANTONESCU
22 iunie 1941″
(Integral, Ordinul de zi privind începerea participării la războiul antibolșevic, trimis în 22 iunie 1941 către armata română, de comandantul aceșteia, generalul Antonescu, așa cum a apărut în presa vremii)
GENOCIDUL ASUPRA POPORULUI ROMAN
71 de ani de la genocidul săvârşit de administraţia militară horthystă asupra românilor din Transilvania de nord-vest (13 septembrie – 25 noiembrie 1940 )
Ocupaţia horthystă din Transilvania de nord-vest a debutat cu instaurarea administraţiei militare horthyste între septembrie şi noiembrie 1940. În această perioadă au fost săvârşite cele mai multe crime şi masacre colective împotriva românilor cu scopul bine determinat de exterminare al acestora. Este de reţinut că masacrele comise asupra românilor majoritari, din teritoriul făcut cadou de Hitler şi Mussolini lui Horthy, dar şi asupra evreilor de aici, s-au petrecut înaintea începerii exterminării planificate a evreilor de către nazişti. Astfel, Ungaria şi-a asigurat înâietatea, în Europa, prin punerea în practică a unor monstruozităţi şi bestialităţi izvorâte dintr-o mentalitate primitivă greu de imaginat pentru orice om civilizat devansând ororile holocaustului din timpul celui De-al Doilea Război Mondial !!!Este cert faptul că în perioada ocupaţiei horthyste a nord-vestului Transilvaniei, Ungaria condusă de Miklos Horthy a săvârşit în acest teritoriu crime la adresa umanităţii !!! Aceste atrocităţi au fost comise împotriva românilor civili paşnici, neînarmaţi, care nu au opus nici cea mai mică rezistenţă, de către o armată şi o administraţie militară de ocupaţie, pe un teritoriu nebeligerant, în timp de pace, după retragerea armatei române şi „cedat”ca urmare a constrângerilor dictatului de la Viena !!! Acţiunile armatei horthyste în teritoriul ocupat al Transilvaniei de nord-vest au fost criminale, teroriste şi rasiste pentru faptul că au fost transformate în mod voit, de guvernanţii horthyşti, în expediţii de pedepsire şi de eradicare a unei naţiuni, respectiv, naţiunea română.
La acţiunile abominabile comise împotriva românilor au participat armata horthystă, jandarmeria horthystă, grupări şi organizaţii ultranaţionalist-şovine şi revizioniste maghiare, organizaţii paramilitare constituite din etnici maghiari originari din zona ocupată, care s-au născut şi au trăit aici alături de români şi evrei, cât şi elemente ultraşovine venite din Ungaria ca însoţitoare ale armatei horthyste. Toate acestea au comis asasinate, maltratări, schingiuiri, devastări, jafuri, dărâmări de biserici şi locuinţe particulare aparţinând românilor. Au fost schingiuiţi inclusiv preoţii ortodocşi, intelectualii, bătrânii, femeile, inclusiv cele însărcinate şi copiii mici. Faţă de aceste categorii de populaţie şi-a arătat „vitejia” „brava” armată horthystă incapabilă, de altfel, să obţină vreo victorie pe un cămp de luptă adevărat. În această etapă a ocupaţiei horthyste din Transilvania de nord-vest (administraţia militară) au fost plănuite şi realizate practic masacrele asupra unor colectivităţi de români la Ip, Trăznea, Mureşenii de Câmpie, Huedin, Nuşfalău, Cosniciul de Jos, Cosniciul de Sus, Sântana de Mureş, Camăr, Hilda, Hălmăjd, Cerîşa, Marca, Zăuan, Şumal, ş.a., singura motivaţie a crimelor fiind aceea că erau români!!! Deosebit de concisă şi semnificativă în sensul celor menţionate este şi mărturia scrisă, lăsată peste timp, de Brisc Teodor, supravieţuitor al masacrului colectiv de la Ip: „În ziua de 13 septembrie 1940, după-masă, la şcoala din Ip s-a ţinut o mare serbare de către fanaticii horthyşti din satul Ip, la care au participat şi unii din comunele învecinate. Aici, la această dată, sub conducerea moşierului din Ip cu numele de Farago Istvan şi alţi încă vreo 35 de horthyşti s-a hotărât ca să fie masacrate toate familiile de români din comuna Ip, de către <garda horthystă maghiară> din comună şi o companie de honvezi sosită la acea dată la şcoala din Ip. Încă cu o zi înainte s-au întocmit listele care cuprindeau numele şi prenumele fiecărui român şi româncă, vârsta, strada şi numărul casei. Aceste liste le-au întocmit localnicii maghiari horthyşti din Ip, care cunoşteau bine populaţia locală”. Există extrem de multe exemple doveditoare de acest gen cuprinse în numeroase fonduri de arhivă, ele menţionând cu stricteţe pe fiecare criminal de război horthyst ungur sau pe fiecare criminal etnic maghiar horthyst din România, participanţi activi la acest genocid comis faţă de români.
Responsabilitatea deplină pentru genocidul săvârşit de Ungaria horthystă asupra românilor din Transilvania de nord-vest aparţine în întregime, în primul rând, dictatorului Miklos Horthy care, este arhicunoscut, conducea cu mână de fier Ungaria de la aceea dată şi pe care unii etnici maghiari şi secui ultranaţionalişti din România de azi încearcă să-l spele şi să-l cosmetizeze, organizându-i sărbători şi manifestări demne de o cauză mai bună şi care ne fac pe noi, cei aparţinând lumii civilizate, să-i privim cu dispreţ şi milă!!! Bineînţeles, responsabilitatea revine şi altor guvernanţi şi conducători ai Ungariei horthyste. Chiar Tribunalul Poporului de la Cluj a pronunţat în şedinţa publică din data de 13. 03.1946 o hotărâre care consfinţea această realitate potrivit căreia „…aceste fapte criminale au fost izvorâte din creierul morbid-fascist al conducătorilor Ungariei horthyste, autorii morali ai acestor crime odioase sunt în mod nemijlocit conducătorii horthyşti, care se aflau în această situaţie la cedarea Ardealului de nord prin odiosul dictat de la Viena, aceşti conducători constituind <creierul> acestor crime iar autorii indirecţi şi mai îndepărtaţi fiind toţi acei care s-au perindat la conducere şi au stăpânit Ungaria decenii, devastând, întreţinând şovinismul, alimentând revizionismul şi iredentismul…”
Avram Iancu, o biografie sau un destin? Publicat în 23 noiembrie 2011 Aviu Ștefan Teompa În inima Apusenilor avea să deschidă lumina ochilor în anul 1824, cel pe care poporul la gratulat cu numele de Crăişorul Munţilor. Părinţii i-au pus numele de Avram, celui ce avea furişaţi sub pernă bănuţi de argint, să aibă viaţa curată ca argintul. Se spune că dintre obiectele aşezate după cum era obiceiul la capetele leagănului, Avrămuţ ar pus mai întâi mâna pe coada securii… Copil fiind, pe vremea când tatăl său, “omul stăpânirii”, judeca în ogradă pe cei răzvrătiţi sau încălcători de lege, îi spune cu pumnii strânşi de durere, (pumnii cu care mai târziu va lovi în pieptul furtunii!), cu ochii înlăcrimaţi, ochii aceia albaştri ca Arieşul:“Tată, nu-i bună rânduiala de-acum! Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de flămânzi, iar alţii să crape de sătui!” În casa dascălului Mihai Gomboş, Avrămuţ învaţă literele şi numerele, după care este trimis la şcoala primară din Neagra. La 10 ani merge la Câmpeni, Aici urmează cursurile primare, cititul, socotitul, istoria şi geografia, cântul şi desenul, regulile moralei şi ale bunei cuviinţe. După terminarea şcolii din Câmpeni, împlinind vârsta de 13 ani, tatăl său îl înscrie la gimnaziul unic de trei clase din Zlatna. În protocoalele “Gimnaziului umanistic”, îl găsim înregistrat ca Iank Abraham, de religie romano-catolică! În anul 1841, la 17 ani, se înscrie la liceul piariştilor din Cluj, tot un liceu catolic, asemenea gimnaziului de la Zlatna După terminarea celor trei ani, se întoarce la Vidra sa natală, îmbrăcat în haine domneşti, spre dezamăgirea mamei sale, de pe vremea când îşi lepădase straiele ţărăneşti la plecarea lui la gimnaziul din Zlatna. Acasă, printre moţi, caută să le cunoască suferinţele, procesele lungi şi nemiloase în care erau târâţi aceştia prin tribunalele vremii. Voinicul de 18 ani, în 1844, se înscrie la cursurile Facultăţii de drept din Cluj, Terminând cursurile, solicită guvernului un post de practicant, fără salariu, dar este respins, nefiind nobil, pe motivul originii sale de plebeu Participă în 15 ianuarie 1847, ca practicant la Tabla regească, la Dieta Transilvaniei de la Cluj. Şuluţiu relatează că în drumul lor spre casă, după dezbaterile parlamentare din Dietă, Iancu ar fi spus următoarele cuvinte: ”Frate Şuluţiu! Nu te supăra pe mine, oricât de bun român ai fi, tu nu poţi simţi durerea ce am simţit-o eu azi. Tu şi familia ta nu sunteţi robi ca mine şi ca părinţii mei… Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horea. Pe Câmpia Blajului, în mai 1848, cei patruzeci de mii de români, adunaţi în formă de stea, ascultă cutremuraţi de emoţie cuvintele Crăişorului: „Uitaţi-vă pe câmp, românilor, suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi!” Acolo se hotărăşte ştergerea iobăgiei şi proclamarea drepturilor venit să le curăţesc!” „Ori izbim cu pumnul în pieptul furtunii, ori pierim!” Revoluţia dă în clocot. Până la sfârşitul lui octombrie 1848 ea cuprinde aproape întreaga Transilvanie. Câmpeni, Abrud, Mărişel, Arieş, Mureş, Someş, Criş, Târnave, Ţara Moţilor, Ţara Zarandului, Şiria, Arad… Pete de sânge… pe chipul unei naţiuni îndurerate Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, a fost un ideal care l-a marcat tot timpul pe Iancu. După înfrângerea revoluţiei, Iancu pleacă la Viena. Românii sunt din nou dezamăgiţi. Iancu, împreună cu Cipariu, Bărnuţiu şi Laurean, sunt chemaţi la poliţie, comunicându-li-se acestora ordinul de a părăsi Viena, după ce Iancu refuzase din nou să primească decoraţia dată de împărat, ”Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, spunând :”Să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor! 1852, 17 septembrie. Iancu este arestat şi trimis sub escortă la Alba Iulia, unde fusese ţinut în lanţuri şi străbunul său Horia. Acolo, închis în clădirea judecătoriei de ocol, este legat , umilit şi bătut de către un ofiţer austriac, slujbaş al împăratului. În faţa acestei insulte sufletul său a coborât „în smoala melancoliei nesfârşite…” Este trimis apoi sub arest la Sibiu unde i se înscenează un proces. După eliberare se duce la vechiul său amic, Ilie Măcelariu, prieten şi coleg de la Facultatea de Drept din Cluj… Reîntorcându-se în Apuseni, Iancu nu vrea să dea ochi cu împăratul pe Muntele Găina care vizita ţinuturile unde a avut loc Revoluţia. La Vidra, la Câmpeni, Roşia Montană, Detunata, Abrud sau Bucium, Iancu refuză de asemenea întâlnirea cu monarhul. În 1855, toamna, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, cu creştetul descoperit, „ca în faţa unui altar”, Craiul Munţilor, cu ochii înlăcrimaţi scrutează depărtările… „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu, Iancu e mort!” Cine a fost Iancu? Expresia unei idei înalte, unei dorinţe străbune, care nu se va stinge niciodată din sânul naţiunii române…” El, regele munţilor, cel fără coroană, adormea pentru totdeauna singur şi cu fluierul flămând, pe prispa unui brutar, Ion Stupină, de la Baia de Criş, în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrenţuită, fluierul de cireş şi jalba către împărat, unsă şi mototolită…
MARESALUL ANTONESCU UN EROU NATIONAL IATA DOVADA
Un document zguduitor: Ion Antonescu – „Avem dovezi!”
„Domnule Filderman,În două petiţii succesive îmi scrieţi de “tragedia zguduitoare” şi mă “imploraţi” în cuvinte impresionante, reamintind de “conştiinţă” şi de “omenie” şi subliniind că sunteţi “dator” să apelaţi “la mine” şi “numai” la mine, pentru evreii din România, care sunt trecuţi în ghetouri pregătite pentru ei pe Bug.
Pentru a amesteca tragicul în intervenţia Dvs., subliniaţi că această măsură “este moartea, moartea, moartea fără vină, fără altă altă vină, decât aceea de a fi evrei”.
Domnule Filderman, nimeni nu poate să fie mai sensibil ca mine la suferinţele celor umili şi fără apărare. Înţelegem durerea Dvs., dar trebuie, mai ales trebuia să înţelegeţi şi Dvs., toţi la timp, durerea mea, care era aceea a unui neam întreg.
Vă gândiţi, v-aţi gândit ce s-a petrecut în sufletele noastre anul trecut la evacuarea Basarabiei şi ce se petrece astăzi, când zi de zi şi ceas de ceas plătim cu mărinimie şi sânge, cu foarte mult sânge, ura cu care coreligionarii Dvs. din Basarabia ne-au tratat la retragerea din Basarabia, cum ne-au primit la reîntoarcere şi ne-au tratat de la Nistru până la Odessa şi pe meleagurile Mării de Azov?
Dar potrivit unei tradiţii, voiţi să vă transformaţi şi de astă dată din acuzaţi în acuzatori, făcându-vă că uitaţi pricinele care au determinat situaţiile pe care le plângeţi. Să-mi daţi voie să vă întreb şi prin Dvs. să-i întreb pe toţi coreligionarii Dvs. care au aplaudat cu atât mai frenetic cu cât suferinţele şi loviturile primite de noi erau mai mari.
Ce-aţi făcut Dvs., anul trecut, când aţi auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorît mişeleşte soldaţii cu bâte. Avem dovezi. (s.n.)
Aceiaşi ticăloşi au întâmpinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit cu exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare.
În timpul ocupaţiei bolşevice, aceia pentru care vă înduioşaţi astăzi au trădat pe bunii români, i-au denunţat urgiei comuniste şi au adus doliul în multe familii româneşti.
Din pivniţele Chişinăului se scot zilnic, oribil mutilate, cadavrele martirilor noştri, care au fost astfel răsplătiţi fiindcă 20 de ani au întins o mână prietenească acestor fiare ingrate.
Sunt fapte ce se cunosc, pe care le cunoaşteţi desigur şi Dvs. şi pe care le puteţi afla în amănunt.
V-aţi întrebat Dvs. de ce şi-au incendiat evreii casele înainte de a se retrage? Vă puteţi explica de ce în înaintarea noastră am găsit copii de 14-15 ani, cu buzunarele pline de grenade?
V-aţi întrebat câţi din ai noştri au căzut omorîţi mişeleşte de coreligionarii Dvs., câţi din ei au fost îngropaţi înainte de a fi morţi? Voiţi şi în această privinţă dovezi, le veţi avea.
Sunt acte de ură, împinsă până la nebunie, pe care evreii Dvs. au afişat-o împotriva poporului nostru tolerant şi ospitalier, dar astăzi demn şi conştient de drepturile lui.
Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii Dvs., ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice în regiunea Odessei printr-o teroare fără seamăn, mărturisită de prizonierii ruşi, la un masacru inutil, numai pentru a ne provoca nouă pierderi.
În regiunea Mării de Azov, trupele noastre retrăgându-se temporar şi-au lăsat câţiva ofiţeri şi soldaţi răniţi pe loc. Când au reluat înaintarea şi-au regăsit răniţii mutilaţi îngrozitor.
Oamenii care puteau fi salvaţi şi-au dat ultimul suspin în chinuri groaznice.
Li s-au scos ochii, li s-au tăiat limba, nasul şi urechile.
Îţi dai, Domnule Filderman, seama de spectacol?
Te îngrozeşti? Te înduioşezi?
Te întrebi, de ce atâta ură, din partea unor evrei ruşi cu care nu am avut niciodată nimic de împărţit.
Dar ura lor este a tuturor, este ura Dvs.
Nu vă înduioşaţi, dacă aveţi cu adevărat suflete, de cei ce nu merită, înduioşaţi-vă de cei ce merită.
Plângeţi cu mamele care şi-au pierdut în astfel de chinuri copiii sau cu aceia care şi-au făcut şi lor şi vă fac şi Dvs atâta rău.
MAREŞAL ANTONESCU
19.X.1941
P.S. Un soldat rănit din P. Neamţ a fost îngropat de viu din ordinul şi sub ochii comisarilor sovietici jidani, deşi nenorocitul implora să nu-l îngroape, arătându-le că are patru copii.”*****
Textul de mai sus este răspunsul prin care generalul Ion Antonescu îl pune la punct pe Wilhelm Filderman, autorul unui memoriu încărcat de invenţii şi exagerări cu privire la evreii deportaţi în Transnistria “fără altă vină decât aceea de a fi evrei”. O formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferinţele evreilor de pretutindeni. S-o fi potrivind în alte părţi, dar pentru evreii din România nu are nicio acoperire în fapte. În România nu a existat vina de a fi evreu, dovadă fiind faptul că majoritatea copleşitoare a evreilor nu au fost afectaţi de legile aşa zis anti-semite, ceea ce a declanşat un veritabil exod al evreilor din toată Europa ocupată de Hitler către România. Nu i-a speriat pe acei evrei perspectiva de a fi supuşi unui regim de izolare în Transnistria, unde au ajuns toţi evreii apatrizi, care nu aveau cetăţenie română şi despre care nu se putea şti cu ce intenţii, în vreme de război, se refugiau la noi. Alături de aceşti evrei care nu aveau actele în regulă, în Transnistria au fost deportaţi câteva sute de evrei comunişti sau ştiuţi a fi agenţi anglo-americani (spioni).În principal, evreii duşi în Transnistria erau cei mai mulţi sub învinuirea colectivă de a fi săvârşit crime împotriva românilor, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, pe teritoriile ocupate de Armata Roşie. În măsura în care starea de război nu permitea derularea unor anchete juridice care să stabilească persoana vinovată de o crimă sau alta, iar tot ce se ştia era faptul că acele crime fuseseră săvârşite de nişte evrei, măsura minimă care se impunea era o pedeapsa colectivă: izolarea tuturor evreilor din Basarabia şi Bucovina în condiţii care să nu le permită reluarea activităţilor ostile faţă de români, faţă de armata română. Era o măsură juridic şi moral justificată de faptul că evreii nevinovaţi nu colaborau cu autorităţile pentru identificarea criminalilor.
Fireşte, probabil că cei mai mulţi evrei nu se făcuseră vinovaţi de crime sau activităţi anti-româneşti, iar cei mai mulţi dintre evreii vinovaţi fugiseră deja în Uniunea Sovietică. De aceea, evreii nu au fost încarceraţi, ca nişte criminali, aşa cum mulţi dintre ei ar fi meritat, ci, pentru că printre ei se aflau şi oameni nevinovaţi, au fost numai strămutaţi cu familia şi izolaţi, în localităţi şi locuinţe din care populaţia civilă se refugiase în interiorul Uniunii Sovietice. Asemenea procedeu este acceptat de legile internaţionale ale războiului.
Evreii duşi în Transnistria au fost cazaţi în locuinţe omeneşti, au avut o largă libertate de mişcare. Interdicţia impusă era să nu se intre în acele localităţi fără permis special! Era o măsură care îi proteja pe evrei de localnicii ucrainieni dornici să se răzbune pentru crimele evreilor care au “gestionat” înfometarea Ucrainei şi uciderea prin inaniţie a milioane de ţărani din Ucraina în anii 30. Se aud şi azi voci în Ucraina care le reproşează autorităţilor româneşti din Transnistria că i-au apărat şi protejat pe evrei în urmă cu 70 de ani! Inclusiv pe evreii autohtoni din Transnistria! Li s-au oferit evreilor din Transnistria locuri de muncă plătite. Ideea a fost că statul român nu se simte obligat să le poarte de grijă unor persoane care nu sunt loiale faţă de România, faţă de români!
Evreii au fost lăsaţi să se descurce singuri, au avut dreptul să primească orice bunuri ca ajutoare, inclusiv bani, de oriunde, de la oricine! Din păcate, peste ani, acest regim de izolare, de minimă izolare, în condiţii relativ acceptabile, civilizate, a căpătat numele de exterminare, iar românii au fost acuzaţi de genocid anti-evreiesc, de holocaust!
Este nu numai o minciună şi un fals, cel mai grosolan fals de care am avut parte noi, românii, vreodată, în istorie!
Dar mai presus de orice este o nedreptate care se face comportamentului românesc, prostesc de generos, de omenos! Dacă avem ceva să ne reproşăm pentru acei ani este faptul că ne-am arătat oameni cu nişte ne-oameni, care nu meritau generozitatea noastră.
Sunt aşa de puţine vocile evreieşti care au spus adevărul!. Una dintre aceste voci a fost a lui Marius Mircu, publicist evreu care a sintetizat toată povestea din Transnistria prin formula “exerciţiu de auto-guvernare”, formulă pe care o considerăm a fi cea mai potrivită cu realitatea: obligându-i pe evreii deportaţi (strămutaţi) în Transnistria să se descurce singuri, Antonescu i-a obligat la un exerciţiu de auto-guvernare care le-a fost extrem de util apoi, în Palestina.
Evreii din România având, cum bine se ştie, un rol important în constituirea şi succesul Israelului. La vremea respectivă, printre românii ai căror feciori mureau pe front, circula vorba că Antonescu le-a făcut evreilor ţară în Transnistria!
Se pare că Ion Antonescu a ştiut cu cine are de-a face. În scrisoarea reprodusă mai sus, Ion Antonescu vorbeşte de mai multe ori despre dovezile pe care le are cu privire la crimele şi fărădelegile săvărşite de evrei împotriva românilor. Implicit dovezile privind regimul aplicat evreilor în România. Citind scrisoarea Mareşalului te alegi cu o întrebare: unde sunt dovezile de care vorbeşte Antonescu?
Suntem în măsură azi să le oferim cititorilor noştri următoarea informaţie:
Cu gândul la discuţiile ce se vor purta la sfârşitul războiului, la tratativele şi negocierile ce vor urma luptelor de pe front, mareşalul Ion Antonescu a avut grijă să adune o bogată documentaţie privind “problema evreiască”. Sub acest titlu s-a adunat un vast şi explicit material documentar pe acest subiect. Documente care conţineau dovada corectitudinii guvernului Ion Antonescu şi a omeniei românilor. Documente care vorbeau despre lipsa de loialitate a evreilor.
Aceste documente – mă gândesc eu, puteau să argumenteze capitolul probabil cel mai cuprinzător şi mai convingător din ISTORIA OMENIEI ROMÂNEŞTI. O istorie încă nescrisă de istoriografii noştri, deşi ar avea cu prisosinţă material din care s-o întocmească, chiar şi fără documentele adunate de Ion Antonescu.
Căci, din păcate, acele documente nu le mai avem. Una dintre consecinţele trădării de la 23 august 1944 a fost şi jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Un jaf metodic, bine organizat, care nu a ocolit principalele arhive româneşti, inclusiv cele privitoare la soarta evreilor sub Antonescu. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate (nu am alt termen mai potrivit!) imediat după “eliberarea” din august 1944. Repet, printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat şi documentele privitoare la evrei, şase lăzi dedicate “problemei evreieşti”. Chiar aşa erau înregistrate cele şase lăzi cu documente: Problema evreiască.
Asta s-a întâmplat după 23 august 1944, în primele luni. După aproape cincizeci de ani, în 1991, pe fondul “demontării comunismului” de către urmaşii celor care îl montaseră în 1917, o delegaţie de specialişti din Israel, specialişti în Holocaust probabil, a mers la Moscova şi a tratat cu autorităţile soarta celor şase lăzi de documente. Probabil pe ideea că acele documente, deoarece priveau problema evreiască, era drept să fie date pe mâna evreilor, ca un capitol important de istorie evreiască. La acest argument s-a adăugat o sumă frumoasă, cu care s-au acoperit, probabil, cheltuielile de conservare şi depozitare, başca eventualele remuşcări sovietice ori scrupule.
Lăsăm pentru alt prilej comentariul dedicat acestei mârşăvii. Deocamdată ne mărginim la a ne declara neputinţa de a stabili cu obiectivitate a cui a fost abjecţia acestui gest mai mare: a ruşilor sau a evreilor?
Probabil că nu vom şti niciodată detaliile acestei tranzacţii. Cunoaştem bine rezultatul: imediat după 1991-92, au început să apară în presă acuzaţiile de genocid şi Holocaust, încununate cu recunoaşterea oficială a acestui Holocaust de către guvernul aşa zis românesc! Dacă mai ţinem cont şi de prăpădul făcut în Arhivele româneşti după 1990, prăpăd organizat sub directa oblăduire a lui Petre Roman şi alţi demnitari vânzători de ţară, ne dăm seama care a fost strategia acestei mascarade. Ea s-a bazat în principal pe sustragerea sau/şi distrugerea tuturor documentelor care puteau dovedi adevărul în “problema evreiască”.
Minciuna nu are picioare lungi. Chiar şi fără aceste documente, care puteau dovedi nevinovăţia lui Ion Antonescu şi a românilor săi, Holocaustul rămâne o minciună neruşinată uşor de dovedit ca minciună. Căci – ca să luăm un singur exemplu, uciderea a sute de mii de oameni nu se poate invoca fără a face proba cadavrelor rezultate dintr-un asemenea carnagiu! Nemţii au “finalizat” 6 milioane de destine evreieşti. Ce au făcut cu 6 milioane de cadavre, se ştie: au făcut săpun şi abajururi, iar cele mai multe au fost crematorizate. Căci au avut cu ce!
Dar românii, în Transnistria, nu aveau nici urmă de crematoriu. Deci, ce au făcut românii cu 200 000 de cadavre de evrei? Unde sunt cadavrele?
Din surse evreieşti autorizate primim răspunsul: o parte dintre aceste cadavre de evrei au fost mâncate de ceilalţi evrei, înfometaţi de regimul Antonescu până la stadiul de canibalism (apud Matatias Carp, Cartea Neagră, vol. III), iar alţi evrei ucişi de români, teoretic peste 100 000 (o sută de mii), au fost mâncaţi de câini, de câinii comunitari. De maidanezii de peste Nistru! (Conform istoricilor evrei din Chişinău şi împrejurimi, istorici care jură pe acest amestec canin în istoria evreimii!)
Da! În principal suntem acuzaţi fără documente, dar acuzaţiile sunt considerate valabile, dovedite, prin faptul că nu prea putem proba noi, românii, că acele crime nu s-au săvârşit! Aceasta este logica Holocaustului din România, ca problemă şi capitol din istoria noastră. Dacă mă acuză cineva că eu l-am ucis pe John Kennedy şi-mi cere un document prin care să probez că nu eu l-am ucis, eu nu prea am de unde să scot acel act.
Aşadar, documentele pe care le invoca Ion Antonescu în corespondenţa sa cu liderul evreilor din România au existat, adunate cu grijă de români, de autorităţile naţionale. Documente cu valoare probatorie definitivă, probabil.
Alte autorităţi, anti-naţionale, au permis sustragerea acestor documente şi transferarea lor la Moscova. Sub ce titlu, majestate? Conform cărei înţelegeri la care aţi ajuns cu inamicul neamului românesc?!
Aceeaşi întrebare pentru guvernanţii de la Jerusalim: cu ce drept v-aţi însuşit documente din Arhiva Naţională a României? Simplul fapt că aţi ajuns la o înţelegere cu nişte devalizatori, nişte infractori, că aţi avut cu ce bani să plătiţi nişte funcţionari uşor de cumpărat cu un port-bagaj de vodcă, vă dă drept de a ascunde fapte şi evenimente din Istoria României? Dreptul de a vă însuşi şi ascunde, de a distruge chiar, documente extrem de importante pentru onoarea şi demnitatea poporului român?!
Până când în arhivele Israelului să mai zacă tăinuite nenumărate dovezi ale nevinovăţiei românilor, dovezi ale netemeiniciei acuzaţiilor de Holocaust în România. Aceste arhive sunt inaccesibile românilor. Până când?
*
Cum am putea ca noi, societatea românească, să intervenim pentru a normaliza situaţia măcar a acestor două depozite: Memoriile lui Wilhelm Filderman şi cele şase lăzi “târguite” de evrei la Moscova în 1991. Normalizarea, în acest caz, înseamnă readucerea în ţară a acestor documente şi publicarea lor neîntârziată!Unde sunt dovezile? Dovezile au fost sustrase după 1990 şi dosite în Israel!
INSEMNARI DE LA JILAVA C.Z.C CHINUL UNUI MARTIR
CUVÂNT INAINTE
Dupã treisprezece ani dela patimirea Capitanului la Jilava, publicãm însemnarile lui din timpul cât a fost tinut în aceasta inchisoare. Ele au vazut intaia oara lumina zilei in Germania, la Rostock, sub forma unei brosuri trase la piatra. Dar, sa le tiparim in acea vreme, nu ne-a fost cu putinta. Guvernul german îsi luase angajamentul fata de Antonescu nu numai sa ne tie în lagar, ci sa si impiedice orice manifestatie legionara in publicistica europeana. O editie în limba olandeza a cartii lui Corneliu Codreanu, "Pentru Legionari", n'a fost chip sa apara, aceeiasi soarta a avut-o editia proectata in limba franceza. Numai in Spania, Cartea Capitanului s'a bucurat de o alta primire. Europa ce se pretindea nationalista ne-a confiscat toate posibilitatile de afirmare si, printr'un paradox al destinului, abia astazi putem sa ne afirmam liber gandurile.
"Insemnarile dela Jilava" constituiesc un sguduitor document uman. Ele reproduc mãrturia unui om ce stie ca mult nu mai are de asteptat dela oameni, ca viata si lupta lui, din ceasul in care insusi Regele s'a pus in fruntea tagmei raufacatorilor, apartin vrerii Dumnezeesti. Chinurile lui fizice si morale sunt incredintate posteritatii cu sudoarea mortii pe frunte. Cine parcurge itinerarul de suferinta al Capitanului, simte ca propria lui existenta este pusa in cumpana, de indoielile, de tristetile, de desnadejdile, care incearca marele sau suflet.
Deodata, in bezna Jilavei, se aprinde lumina unei alte lumi. Se arata vremurile indepartate, cand Christos isi purta crucea spre locul osandei. Capitanul nu mai e singur. Adevarul marturiseste pentru el. Si Adevarul va birui peste socotelile celor ce i-au jurat pieirea. "Dumnezeu vede si va rasplati" sunt cuvintele cu care isi incheie ultima lui depositie, destinata altor judecatori decat acelora care l-au condamnat.
Valoarea lor e mare si din alt punct de vedere. Notele dela Jilava precizeaza, intr'o forma care nu mai lasa niciun dubiu, sensul profund al invataturii legionare: spiritualul nu poate fi despartit de politic, dispositiile launtrice ale individului, chemarile sale supranaturale, trebue sa-si gaseasca un corespondent in aspiratiile vietii colective. "Caracteristica timpului nostru -spune Corneliu Codreanu- este ca ne ocupam cu lupta dintre noi si alti oameni, nu cu lupta din poruncile Duhului Sfant si poftele firei noastre pamantesti. Miscarea legionara face exceptie, ocupandu-se, dar insuficient, si de biruinta crestina in om, in vederea mantuirii lui."
"Raspunderea unui conducator este foarte mare. El nu trebue sa delecteze ochii armatelor sale cu biruinte pamantesti, nepregatindu-le in acelasi timp pentru lupta decisiva, din care sufletul fiecaruia se poate incununa cu biruinta vesniciei sau cu infrangerea vesnica."
Toata tragedia omenirii provine depe urma disocierii celor doua elemente, din falsa conceptie ca istoria se face in afara de Dumnezeu, ca legile sociale ar fi diferite de acelea care guverneaza omul interior.
Iunie, 1951
Horia SIMA
Colectia "Omul Nou", Salzburg, 1951
Marti, 19 Aprilie.
E ora 9 seara. Condus de un capitan de jandarmi si de un plutonier, cobor scarile dela Consiliul de Razboiu.
Afara duba. De câte ori vad acest instrument, mi se înacreste sufletul.
Se deschide usa si urc. Inauntru întuneric. Desprind umbrele a patru soldati, «încarcati armele», aud comanda plutonierului. Plecam. Trecem prin strazi luminate. La un moment dat îmi dau seama ca ma aflu pe podul dela Izvor, în dreptul casei D-lui General, unde, pâna acum câteva zile, fusese sediul nostru. Si va mai fi, cu ajutorul lui Dumnezeu.
O apucam la stânga si apoi dealungul, pe Cheiul Dâmbovitei. Ma duc la Vacaresti, îmi zic. Si trec strazile una dupa alta.
La un moment dat simt ca am iesit afara din Bucuresti. Nu mai aud sgomote de trasuri, masini si tramvae si nu mai vad lumini, prin crapaturile dela ferestruica.
Masina fuge pe sosea, în necunoscut.
Intr'un târziu este oprita de un cordon de sentinele. «Stai! Cine-i?» «Da-i drumul, ca-i politia.» Apoi de un altul, însfârsit oprim. Cobor la Jilava în fata cancelariei. Aici e un fort din linia de centura a Bucurestilor, facut pe vremea regelui Carol I, dupa razboiul dela 1877. Acum e închisoare militara.
Aici s'au chinuit Mota, Marin, Ciumeti, Dl. General si sute dintre ai nostri, la 1933-1934.
Intram în cancelarie. Peste câtva timp soseste maiorul comandant al închisorii si doi ofiteri din compania de garda.
Primesc instructiuni la telefon.
Capitanul si plutonierul de jandarmi pleaca, luându-si cu parere de rau ramas bun dela mine. Doua suflete alese, care fac exceptie în corpul acesta al jandarmilor.
Maiorul îmi cere cravata. Apoi banii, 1000 Lei, mi se face perchezitie prin buzunare. Oribil. Dar asa e regulamentul. Plec cu locotenentul Mastacan, încadrat de patru sentinele cu baioneta la arma.
Sunt obosit.
Intram în fort. Acolo patrundem pe niste ganguri întortochiate si lungi, pline de întuneric. Ma izbeste un miros rece si umed de muce-gaiu.
Sunt introdus apoi într'un fel de bolta, lunga de vreo 6 m. si lata de vreo 4 m.
Deoparte si de alta niste scânduri, asezate pe capre de lemn, formeaza doua paturi mari, comune. O fereastra cu gratii de fier da într'un perete al fortului, asezat la vreo 10 m. Deasupra acestei bolti sunt vreo patru metri de pamânt. Peretii exteriori au o grosime de 1,50 m. Jos asfalt.
Daca afara as vedea un om care numai o jumatate de ora ar dori sa doarmaîntr'o asemenea bolta, 1-as opri si i-asi spune: «Nu încerca, te nenorocesti.»
Plutonierul mi-aduce o rogojina si doua paturi groase. Le aseaza pe scânduri. Sub cap nimic.
Locotenentul vede ca este ceva lipsit de cea mai elementara omenie. Se simte jenat si se scuza ca asa e regimul. Ma întreaba daca n'am o basca pentru cap, ca o sa-mi fie frig. De unde sa am?
Imi spune câteva vorbe bune si pleaca, încuind usa cu lacat. De jos, de sus, din peretii grosi, de pretutindeni sageti reci de umezeala îmi strapung trupul. Pare ca acesti pereti straini, în care nu recunosti nimic de al tau si nu vezi pe nimeni dintre ai tai, dusmanosi, abia asteapta o viata de om, pe care s'o mistuie, trimitându-si miile de sageti, ca niste adevarate raze ale mortii, pe trupul bietului condamnat.
M'am culcat. O noapte lunga.
Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.
Imi intra umezeala în oase.
Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.
Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.
Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?
Se scurge viata din istovitul trup.
O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!
Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr'o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M'am mutat aici.» (Era într'un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)
Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»
Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.
*
Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.
Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.
Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într'un loc necunoscut.
Nimeni nu stie de soarta lui.
Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.
La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.
Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.
Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.
O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.
*
Ieri, Sâmbata, am rugat sa mi se trimita un barbier, ca sa-mi rada barba, crescuta zburlit de o saptamâna, pe obrazul înghetat. A venit frizerul închisorii, un biet tigan condamnat. M'a ras si m'am spalat pe ochi pentru prima oara în aceasta saptamâna.
Astept învierea Domnului.
Sa cer o lumânare plutonierului. Aici n'are de unde sa cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasa la el.
Cei doi ofiteri, locotenentul Mastacan si It... au venit si ei sa-si faca serviciul înainte de închidere. Mai ales ca în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul.
Ce nenorocire! îmi trece prin minte ca e un semn rau. Pentru prima oara în viata voiu face învierea fara lumina. Pe întuneric. Singur.
Dar ofiterii si plutonierul... dupa mai multe încercari au aprins lumina.
Mi-au adus si o mica lumânarica de ceara, pe care mi-au dat-o cu deosebita bunavointa.
Ei, în putinele minute de vizita reglementara, de doua sau trei ori pe zi, nu vorbesc cu mine. Nici ei n'au ce sa-mi spuie, nici eu nu-i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt: «Aveti nevoie de ceva?» La care eu raspund întotdeauna: «Nu.»
Dar simt în ochii lor ca ei înteleg toata tragedia mea sufleteasca, îsi dau seama de importanta culpei mele si de raspunderea conducerii unei miscari de peste un milion de suflete, în care se joaca soarta unei natiuni, ca si de durerile care-mi strapung inima pentru cei de acasa si pentru fiecare din sutele si chiar miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleasi aspre chinuri.
înteleg si situatia de umilinta în care sunt aruncat. Caci, privatiunea de libertate e una, iar ceeace e cu mine aici e umilire, e degradare pâna la maximum a fiintei umane.
Ceeace nu înteleg sunt poate uneltirile si toate diavolestile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea si a Miscarii mele.
Se cauta cu orice pret ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea, în vreo forma a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhica si terorista a Miscarii de pâna acum si încercarea de condamnare pe aceasta tema. O condamnare se obtine usor prin ordin.
Totusi opinia publica va putea discerne în constiinta ei nevinovatia noastra
Si jertfa noastra va creste pâna la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecator, ne va auzi si pe noi.
Mi-e sufletul încarcat de nedreptati.
*
M'am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?
Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.
Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.
Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.
De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s'a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani.
*
O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.
Sunt singur.
Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.
Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.
Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.
Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.
Câta jale si câte lacrimi n'or fi acum în sute de familii românesti.
Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m'au iubit si ajutat în viata.
Ii vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache... si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.
In fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într'un tablou... batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.
Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.
Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.
Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.
Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.
Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într'o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.
Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.
Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.
Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.
Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici... pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.
Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.
Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.
la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.
O fi trecut de 12. Poate si de 1.
N'am mai auzit clopotele sunând învierea.
Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»
Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.
*
Am desfacut o cutie de sardele si am mâncat una din ele. De Luni seara n'am mâncat nimic. Am baut o jumatate cana de apa. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm...
Miecuri, 27 Aprilie.
Au trecut si cele trei zile de Pasti.
La mine n'a venit nimeni dintre cunoscuti, desigur n'au capatat permisiunea de a ma vizita, sau poate vor fi fiind si ei arestati pe undeva.
Greu trece timpul când esti singur, în aceasta bolta nu intra om decât de trei ori pe zi, câte un minut: dimineata la deschidere, la ora 12, când îmi aduce mâncarea dela cazan, si seara.
Soarele nu patrunde înauntru decât câteva minute la ora 5 dupa masa, si atunci numai printr'un colt al ferestrei.
Timpul mi-1 petrec stând ghemuit pe marginea patului si scriind din când în când, pe hârtie de împachetat, aceste rânduri.
Aici nu exista nici masa nici scaun. Un vârf de creionas, ratacit prin buzunare, e pe sfârsite. Abia îl pot tine între degete. Restul de timp stau întins sub patura.
Dar umezeala aceasta trece si prin patura si prin haine. De o
saptamâna de când stau aici nu m'am desbracat niciodata si n'am fost scos afara la soare, macar o jumatate de ora, sa ma încalzesc.
Ieri a fost maiorul Dr. Holban. Un om admirabil. Acelasi care i-a avut în grije pe ai nostri la 1933. îi cunoaste pe toti.
Desi nu voiesc sa ma plâng nimanui si nici sa fac vreo cerere, i-am spus ca simt dureri jos, la sira spinarii si în umeri. Mi-a spus râzând prieteneste: «Aceasta se cheama închisorita si nu se trateaza cu nimic.»
Asta noapte l-am visat pe Mota, care mi-a spus: «Mi-au dat drumul, le-a fost si lor rusine. Acum plec la Craiova.» A iesit, s'a suit într'un taxi si a plecat.
Apoi l-am visat pe dl. General. Era îmbracat cu camasa verde, cu care plecase în Spania. Venise la mine cu tata-meu, Colonelul Zavoianu si Gârneata. Râdea cu hohote ca ma gasise dezbracat.
*
Ma gândesc mereu unde or fi ceilalti? Or fi dat familiile lor de ei? Or fi împrastiati pe la diferitele închisori din tara? Sau concentrati într'un lagar? Pe cine întrebi, nimeni nu-ti da informatie.
în ziare nici macar nu s'a publicat arestarea lor. Nimic. Atâta doar se stie ca în noaptea în care m'au ridicat pe mine i-au ridicat si pe ei de-la casele lor, i-au dus la Liceul Mihai Viteazul, unde au fost tinuti o zi. Apoi urcati în automobile si dusi în directie necunoscuta. Printre ei se afla: talal meu, Colonel Zavoianu, Polihroniade, Simulescu, Vasile Cristescu, Radu Budisteanu, Vergatti, Alexandru Cantacuzino, Cotiga si patru preoti: parintele prof. univ. Cristescu, parintele prof. Duminica lonescu, parintele Georgescu-Edineti si parintele Andrei Mihailescu, care n'are alta vina decât aceea ca e parohul bisericii de care apartine sediul nostru. El nu e înrolat în Miscarea legionara, dupa cum nu-i nici parintele Georgescu-Edineti decât parohul bisericii studentesti.
Banuiesc ca numarul lor, al celor luati din Bucuresti, trece de 100, profesori, avocati, doctori, ingineri: floarea intelectualitatii românesti.
Nimeni dintre ei nu are nicio vina. Sunt ridicati fara mandate de arestare, în afara de lege, pe deasupra legii, în contra oricaror principii de omenie.
*
Atât de mult au fost calcate bietele case de legionari,încât pentru a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionara, numele de legionar trebuie sa devina sacru. Nicio forta publica sa nu-i poata patrunde în casa.
In caz de delict, numai seful sau ierarhic va putea sa patrunda în casa sau sa dispuna arestarea lui.
Este un drept indiscutabil la reparatie, pe care-l merita purtatorii acestui nume atât de hulit, încalcat si nedreptatit astazi.
Vineri, 29 Aprilie.
O! Doamne, ca lunga-i ziua.
Duminica, 1 Maiu.
Ieri, prima data am fost scos afara din pivnita aceasta. Mi se împleticeau picioarele.
între patru soldati, cu baionetele la arma, am fost dus pâna sus la cancelarie. Acolo ma astepta capitanul procuror Atanasiu.
M'a apucat groaza. Caci nu mai am nicio încredere în justitie.
Justitia care judeca dupa «ordin» si nu dupa constiinta, nu exista.
Mi-a luat un interogatoriu lung. Dela 6 seara pâna la 2 noaptea.
Alaturi se auzeau dintr'o camera glasuri de copii si viata de familie.
Imi facea impresia ca eu nu o sa mai apuc niciodata aceste zile. Si glasurile acelea de copii îmi aduceau aminte de Catalina, «fata ma-mii». Pareau ca erau un fel de adio pe care lumea îl trimitea unuia, care nu se va mai întoarce în ea.
Si capitanul ma întreba mereu, întrebarile sale se refereau la urmatoarele puncte:
Partidul «Totul Pentru Tara» e fosta garda de fier dizolvata? Juramintele legionarilor. Semnificatia cuvântului «Capitan». Judecatorul legionar nu se suprapune judecatorului Statului?
Ordinele secrete ale Ministerului, cu campania electorala sau cu masurile contra organizatiei mele.
Ce scop avea corpul fostilor militari? Corpul Mota-Marin?
Apologia crimei, prin distinctiunea cu grad si crucea alba a baietilor închisi.
Asociatia secreta. Asociatia «Prietenii legionarilor». Si pe aceasta linie cazul Duca. Daca nu cumva am dat eu ordin pentru «asasinarea lui». Deci, o tendinta de redeschidere a acestui proces, din care eu am iesit achitat cu unanimitate, ca cea mai buna dovada a nevinovatiei noastre, a mea, a domnului General si a celorlalti camarazi.
Senatul Legiunii, regulamentul facut de Dl. General, care ar da organizatiei un caracter para-militar.
Dar aici nu e vorba de nici un proces în care sa te judece omeneste, ci de o prigoana lipsita de dreptate, de legalitate si de omenie: în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile lui.
La 2 noaptea ma întorc, între aceleasi baionete, la locul de odihna.
Si o sa-mi fie dor de «fata mamii». Pe drum, la întoarcere, iar ma gândeam ca nu voiu mai iesi de aici. M'a cuprins un dor de fetita. Si mergând printre sentinele, îngânam mereu: «si o sa-mi fie dor de "fata mamii". Si o sa-mi fie dor de «fata mamii».
Mi se strânge inima de durere.
Astazi, Luni 2 Mai, a venit din nou. Si interogarea s'a terminat.
Joi, 5 Maiu.
Sunt tot aici, în aceasta trista celula.
Stau singur, ceas dupa ceas, si zi dupa zi.
Nu vad chip de om, decât atunci când mi se aduce mâncarea.
De acasa nu a mai venit nimeni, caci nu s'a mai permis.
Am auzit ca într'o alta lature, mai rau decât mine, sta bietul Horia, fratele meu. Mâine are procesul. Dumnezeu sa-i ajute. Ma rog pentru el. Nu face parte din Miscarea noastra si nici nu stiu din ce motive este arestat.
Pe la 4, a venit plutonierul cu încarcerarea si m'a trecut în scriptele închisorii, în calitate de condamnat la 6 luni, anuntându-ma ca ma eliberez la 15 Octombrie.
Ce bine ar fi, daca n'ar fi uneltirile care mi se pun la cale acum, dar cred ca Dumnezeu le va împrastia, cu lumina lui biruitoare.
*
Tot astazi, Joi 5 Mai, am avut prima bucurie, sau a doua, caci prima a fost când mi s'a adus geamantanul în primele zile.
Mi-a adus de acasa un pachetel de sunca, peste prajit, doua saculete cu brânza «Lica» si doua pâini albe, proaspete.
Deasemeni caciula, o bondita cu mâneci, doua perechi ciorapi de lâna si niste papuci de casa. M'am bucurat: un semn dela ai mei.
N'am putut sa-i vad, dar semnul îmi încalzeste inima. Cojocul ma va scapa si de frig.
Pâna acum, de 15 zile, cred ca n'am mâncat mai mult decât o pâine în tot acest timp. Am dormit îmbracat. N'am fost scos afara nici macar 5 minute pe zi. M'au umplut purecii si paduchii si ma pisca toata noaptea.
Duminica, 8 Maiu.
Ieri seara a venit magistratul instructor, Maior Dan Pascu si mi-a adus la cunostinta ca am fost trimis în judecata pentru «tradare». Am ramas un moment uluit. Apoi mi-a explicat ca este vorba de detinerea si publicarea de acte secrete, care intereseaza Siguranta Statului si care se încadreaza în articolul 191 CP sub titlul «Tradare».
Mi-a luat un interogatoriu asupra celor sase ordine, date de prefecti sau comandanti de legiune de jandarmi catre subalterni, toate re-ferindu-se la sicane politice — electorale — îndreptate împotriva organizatiei mele. Niciun ordin din acestea nu intereseaza Siguranta Statului român.
Unul din ordine este al prefectului de Prahova, adresat directorilor de fabrici, jidani de pe Valea Prahovei, cerându-li-se sa dea afara pe muncitorii legionari. Altul al generalului Bengliu, interesând corpul de jandarmi, pe care mi I-a adus cineva din cercurile national-tara-niste dela Corsq sau Athenee Palace.
M'am întors din nou în celula mea, cu inima strapunsa de sageti. *°' Eu, seful Miscarii nationaliste-legionare, sa fiu judecat pentru tradare.
N'am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de tot, pe patul meu de scânduri si m'am zvârcolit toata noaptea. Dimineata m'am trezit strigând în somn: «Auzi, draga Mota, voiu fi judecat pentru tradare!»
*
Doamne, Doamne, lunga e ziua.
Ceasuri întregi si zile întregi nu schimb o vorba cu nimeni.
Ce-or fi facând sotia mea si fata? Am auzit ca sunt închise si retinute la Casa Verde. Nu pot sa-mi imaginez dece. Poate ca sa nu vina la mine.
Dar bietul tatal meu în ce lagar o fi? Va fi ajuns cineva pâna la el sa-i duca ceva de ale mâncarii, de învelit? Nu stiu nimic.
Dar biata mama, cum o fi ducând si aceasta noua povara? Caci casa noastra linistita, ascunsa sub caisii înfloriti, dela 1922 încoace e numai câmp de perchezitii în miez de noapte si de jale. Sa alergi de atâtea ori, din odaie în odaie si sa nu vezi pe nimeni din ai tai, sa nu stii de soarta lor, sa-ti spuna inima de mama ca ei se afla în cele mai grele su-ferinti, sa-ti fie viata numai un plâns si un oftat.
O vad cum îsi pune amândoua mâinile pe fata si plânge. Si simt cum i se frânge inima.
Doamne, Doamne, atâtea dureri în casa noastra. De atâtia ani.
Luni, 9 Maiu.
Astazi a venit din nou maiorul Dan Pascu. Iar am fost dus între baionete, pâna sus la cancelarie.
Când am iesit afara si am dat de soare, de aer si de caldura, am simtit o mângâiere. Parea ca, printre baionetele care ma duceau, ma binecuvânta cerul.
Maiorul mi-a spus ca instructia s'a terminat. Sa-mi aleg aparatorii. Cine sa ma apere? Când toti avocatii nostri sunt arestati, stiu eu cine va primi sa ma apere? A ramas sa ma gândesc pâna Joi. Mi-a spus ca s'a publicat în ziare rechizitoriul capitanului Atanasiu. Ce vor fi spus baietii, toti ai mei, când vor fi citit? Cum trebuie sa fi plâns mama si biata sotia mea! Trimis în judecata pentru tradare...
M'am întors înapoi, în aceasta bolta plina de raceala si stau pe gânduri. N'am cu cine sa ma sfatuiesc.
Nenorocitele de ordine jandarmeresti si politienesti cu caracter politic, ating ele ideia Sigurantei Statului? Se încadreaza în acele articole grozave 190,191 CP, care pedepsesc dela 5-25 ani munca silnica? Stau si ma framânt singur.
Am sa cer o hârtie, am sa fac o cerere comandantului închisorii spre a permite sotiei mele sa vina pentru a-mi putea pregati apararea. Dar cum sa vina, daca e sechestrata acasa? S'o fi zbatând si ea. S'o fi framântând singura cu biata «fata mamii». De nicaeri nicio speranta. Un singur sprijin: Dumnezeu si Maica Domnului.
Marti, 10 Maiu.
De când stau aici, în situatia aceasta grea, n'am suparat pe nimeni, cu niciun fel de cerere. Astazi am înaintat urmatoarea cerere domnului comandant al închisorii:
Domnule Comandant,
«Subsemnatul Corneliu Zelea Codreanu, în calitate de detinut, va rog respectuos sa binevoiti a înainta cererea mea autoritatilor militare în drept, spre a fi rezolvata.
Terminându-se instructia si deschizându-mi-se actiune publica pe baza art. 191 CP, cer sa se permita sotiei mele a ma vizita, fiindu-mi urgent necesar, pentru pregatirea procesului meu, angajarea avocatilor etc., proces ce urmeaza a se judeca dupa procedura rapida.
Actiunea deschisa în contra mea comporta discutiuni doctrinare si cercetari de jurisprudenta, care nu se pot face într'un timp scurt.
Deaceea cer, pentru necesitatile apararii mele, sa permiteti urgent sotiei mele sa vina la mine.
Tot deodata va rog a permite sa se expedieze alaturata telegrama adresata sotiei mele.
Primiti va rog, asigurarea respectului meu. »
Marti, 10 Mai 1938
Corneliu Zelea Codreanu
Vineri, 13 Maiu.
Ieri a fost din nou maiorul Dan Pascu. Trebuia facuta ultima formalitate pentru terminarea instructiei.
Dar, spre surprinderea mea mi s'a deschis actiune publica pentru doua delicte:
I. Ca am înarmat pe cetatenii tarii, cautând sa provoc razboiu civil.
II. Ca m'am pus în legatura cu un Stat strain, pentru a provoca revolutia sociala în România.
Bineînteles, ca nici una din aceste acuzatii nu contine nici cel mai mic adevar.
Ce grozav e sa te zbati sub acuzatii nedrepte!
Dumnezeu le vede pe toate.
E vorba ca Luni sa se faca ultima formalitate a instructiei si sa mi se fixeze un termen.
Astept acum Duminica. Poate o veni cineva din ai mei la mine.
Am auzit ca fratele meu Horia a fost condamnat la o luna închisoare si e tinut tot la secret, într'o situatie cu mult mai rea decât a mea. Ca e foarte slabit. Mi se rupe inima de durere pentru el. Ma rog lui Dumnezeu sa-i ajute si lui.
Aseara am avut un musafir. Când a venit sa-mi aduca mâncarea, s'a strecurat printre picioarele plutonierului un câine. Dupa ce m'a închis la loc, el a iesit de sub pat.
A mâncat cu mine. I-am dat din ce am avut si s'a saturat.
Am mai vorbit cu el si s'a culcat jos pe ciment. M'am întins si eu pe rogojina mea. I-am facut semn sa se urce sus. S'a urcat si s'a culcat lânga mine, dupa ce m'a lins pe mâna. O fi vr'un semn de noroc pentru mine.
A stat cuminte. Simteam alaturi rasuflarea unei fiinte.
Pe la miezul noptii a voit sa iasa afara. L-am ridicat la geam si printre gratii a plecat.
Duminica, 15 Maiu.
A trecut si Duminica si la mine tot n'a venit nimeni.
La prânz mi-a adus de acasa niste bors cald de pasare într'un termos, friptura si pâine alba. Mi le-or fi adus biata mama si sotia mea. Ce-or fi pe sufletul si pe capul lor.
Am gustat câteva linguri din borsul cald, dar slabiciunea trupului si durerile din suflet nu-mi permit sa manânc. Asa ca se usuca ceas cu ceas carnea pe mine. Creste însa în inima mea credinta în Dumnezeu. Ma rog în fiecare zi Maicii Domnului si Sf. Anton de Padova, prin ale caror minuni am scapat la 1934.
In aceste vremuri de urgie sunt singura mea mângâiere.
Luni, 16 Maiu.
Astazi dimineata a venit maiorul Dan Pascu si însfârsit s'a terminat calvarul acestei instructii.
In fiecare clipa ma astept ca cine stie ce acte false sa mi se mai introduca si ce acuzari sa mi se mai arunce pe umerii mei slabiti.
Mi-a spus ca zilele acestea vor da voie mamei si sotiei mele sa vina, pentru a-mi putea pregati apararea.
Ma gândesc: oare ce vor zice când ma vor vedea asa de slab? Cum vor plânge?
Si vor întelege chinurile fizice si mai ales morale la care am fost supus?
Apoi m'au lasat sa stau o ora pe afara. E asa de cald afara... M'am plimbat câteva minute, dar soarele mi-a muiat toate madularele si n'am mai putut sa stau în picioare.
M'am asezat pe o rogojina si mi-am facut rugaciunea, dupa care m'am întins si am stat asa pâna când ora a trecut.
Acum sunt din nou înauntru. Ce frig e aici si câta umezeala.
Tare ma simt slabit.
Acum e seara. Mult îmi mai pare de azi dimineata.
N'am cu cine sa schimb o vorba.
O vrabioara si-a facut cuibul în pervazul ferestrei. Vine si ea sa se culce, îi dau totdeauna faramituri.
Astept sa vina cu mâncarea. Dar nici cu ei nu pot vorbi.
Vin totdeauna locotenentul de serviciu si plutonierul. N'au voie sa vorbeasca cu mine. Dar se poarta atât ei, cât si comandantul închisorii, cu o delicatete care pentru mine este o mângâiere. Ostasul, saracul, aceasta faptura superioara, care-si face datoria corect, executând cu strictete ordinele primite, dar în ochii caruia nu vezi nicio pornire si nicio rautate. Eleganta sufleteasca. Scoala armatei române.
Ce frumoasa e!
Marti, 17 Maiu.
Azi, pe la ora 10, a intrat locotenentul si mi-a spus: «Mergem sus, ti-a venit familia.»
M'am încaltat repede si am plecat, de data aceasta numai între doua sentinele, cautând sa-mi întaresc mai bine picioarele slabite si gândindu-ma cum sa fac ca sa apar mai tare.
Când am ajuns sus, mi-a iesit în prag «fata mamii». Am luat-o în brate si am sarutat-o pe fata si pe ochi, strângând-o lânga inima mea.
Inauntru era mama si cu sotia mea. M'au îmbratisat amândoua si au început sa plânga. Mama, saraca, avea mâinile reci.
15 minute au trecut ca o secunda. Le-am întrebat de tatal meu.
E închis în lagarul dela Miercurea Ciucului. N'a putut sa-l vada nimeni.
Ceilalti frati sunt liberi, afara de Horia, condamnat la o luna închisoare.
Au trecut cele 15 minute.
Nici nu stiu ce am vorbit. Mi-a aratat Lizeta Gheorghiu lista de martori si avocati. Mi-au spus ca mâine ma vor duce la Consiliu. M'am despartit cu inima sfâsiata. Ma doare durerea lor.
Vineri, 27 Maiu.
Acum o saptamâna, dimineata la ora 4, am fost sculat si dus la Consiliul de Razboiu, în vederea studierii dosarelor si a procesului. Acolo am stat mai omeneste, într'o camera cu pat.
Am luat contact cu avocatii în fiecare zi.
Vineri, Sâmbata si Duminica a trebuit sa cercetam 20 de dosare; ceva nemaipomenit.
În trei zile sa-ti poti cauta contraprobe: carti, ziare, dezbateri parlamentare, foi straine. Sa-ti aduni material de al tau, ordine, circulari, acte împrastiate, cine stie pe unde. Si aceasta cu atât mai greu cu cât ai tai, toti care au lucrat cu tine sunt arestati sau trimisi în lagare, sau ascunsi ca sa nu fie prinsi. Au alergat saracii baieti, tinerii avocati legionari, ca albinele în aceste trei zile.
Avocatii mari au refuzat toti sa ma apere, Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul Iliescu, Mora, pâna si Nelu lonescu, Petrache Pogonat, Ionel Teodoreanu, de teama ca sa nu fie dusi în lagare. Teama si lasitate.
Deaceea toata admiratia mea pentru avocatii: Hentescu, Rado-vici, Paul lacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracas, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colfescu-Cluj... si pentru tot acest tineret eroic, care nu s'a plecat în fata niciunei amenintari, care a riscat, care a înfruntat furtuna.
Luni dimeneata s'a deschis prima sedinta. Tribunalul militar era compus din Presedintele Sectiei I, Colonel Dumitru si patru ofiteri de front.
S'a citit apelul martorilor; lipseau toti cei din lagare, adica oamenii cu care am lucrat eu, martorii de fapt. S'a cerut amânarea si aducerea acestor martori.
Tribunalul a respins cererea apararii. S'a citit ordonanta definitiva.
Plina de patima, de rautate si neadevaruri. Afirmatiuni gratuite, nedovedite cu nimic, lipsite de buna credinta, de corectitudine si sentimentul onoarei.
Dupa masa, dela ora 5 pâna la ora 12 noaptea, am vorbit eu, timp de 7 ore încontinuu, spulberând una dupa alta toate acuzatiile ce mi se aduceau.
A doua zi a aparut în Universul, cuvânt cu cuvânt, tot ce am spus, în afara de sedinta secreta si de chestiunea cu depozitele de arme, pe care, de rusine, cenzura le-a oprit.
Marti, mi s'au pus întrebari de catre Procuror, la care am raspuns punct cu punct, în rezumat, am fost dat în judecata pentru tradare, articolul 190,191, detinere si publicare de acte secrete, interesând Siguranta Statului, bazându-se pe 6 ordine politienesti si jandarmeresti de natura electorala; pentru art. 209, legaturi cu o putere straina, pentru a primi instructiuni si ajutoare, în scopul de a declansa revolutia sociala în România (bazându-se pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartinea, pe care nu o vazusem niciodata în viata), pentru art. 210, înarmarea populatiei, pentru declararea razboiului civil, bazându-se pe nimic.
In ultimul moment, adica cu 10 minute înainte de a se da cuvântul Procurorului, printr'o adevarata minune dumnezeeasca, se descopera autorul scrisorii, pentru care eram acuzat eu. Un avocat, Mari-nescu din Râmnicul Vâlcea, citind scrisoarea, vede ca este strabatuta de doua idei: 1. Ideea de «economie automata» si «îmbogatire mutuala», cuvinte, definitii si gânduri care nu mi-au apartinut niciodata; 2. Ideea unei «aliante economice».
Îsi reaminteste ca a citit undeva aceste lucruri. Pleaca la Râmni-cul Vâlcea si, în adevar, gaseste cartea, data de autor cu dedicatie scrisa de mâna sa. Pe coperta se gasesc în subtitlu cuvintele: «Economie automata», iar înauntru, în mai multe pagini, explica acest nou sistem economic.
Catre sfârsitul cartii, în vreo 20 de pagini, pledeaza pentru cealalta ideie: «alianta economica», un credit international, un «oficiu international», etc. si, ca ultim noroc al nostru, scrisul de mâna, dedicatia, este acelasi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt acuzat eu.
Avocatii freamata cu totii în fata acestei minuni si cer Presedintelui sa fie chemat autorul ca martor, dl. Radulescu-Thanir.
Presedintele respinge cererea.
O parte din avocati se duc la acest domn. El recunoaste ca a scris o asemenea scrisoare. Vine pâna la poarta Tribunalului, dar este oprit de a intra. Ridic din nou chestiunea: Domnule Presedinte si Onorat Tribunal, s'a descoperit definitiv autorul scrisorii pentru care sunt acuzat eu. E domnul Radulescu Thanir, colaborator la Neamul Românesc; nu-i cunosc personal. Nu stiu misterul prin care aceasta scrisoare a ajuns la mine. El recunoaste ca e a lui, ca a scris-o el. Chemati-1 sa dea explicatii. Luati masurile pe care le credeti de cuviinta.»
Presedintele respinge cererea.
In sfârsit pledeaza cei 7 avocati ai mei. Impecabil. E Joi noaptea, ora 12, când Tribunalul se retrage în deliberare.
Pe mine ma duc în camera si dupa vreo jumatate de ora ma suie în duba si ma duc la Jilava.
Sunt linistit si cu constiinta împacata. Stiu ca nu sunt vinovat cu nimic.
Niciuna din acuzatiile care mi se aduceau n'a ramas în picioare, lata-ma din nou în celula mea. Ma culc.
Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor pasi si de zavoarele care se trag. Ma scol în picioare. Intra procurorul Maior Radu lonescu, grefierul Tudor, comandantul închisorii si ceilalti ofiteri de garda.
Grefierul citeste: «Tribunalul Militar a raspuns afirmativ la toate întrebarile. Sunteti condamnat la 10 ani munca silnica.»
Mai ramâne câteva minute si se uita la mine. Maiorul face ochii mari si da din umeri. Pleaca toti.
În fata marei nedreptati care ma loveste, sunt linistit, cu constiinta împacata.
Deschid la întâmplare carticica de rugaciuni a Sf. Anton. Se deschide la pag. 119. Citesc: «Fa ca sa primesc cu liniste orice trimite Dumnezeu, pricepând ca este vointa Lui.»
Duminica, 29 Maiu.
Mi-e dor de Carmen Sylva. De malul marii. Anul trecut, pe vremea aceasta, eram acolo si pregateam cu Totu, deschiderea comertului legionar.
Acum se aduna din nou negustorii si viata începe, în tabara noastra vor creste balariile si spinii si vor acoperi munca noastra.
Unde anii trecuti era numai freamat si viata, de sanatate, de bucu-rie, acum se întinde pustiul. Si totusi cred ca imensa lume care vine acolo în fiecare vacanta, îsi va aduce aminte de mine.
Când m'am întors dela proces, a doua zi, în cuibul vrabiei dela geam s'au nascut puisori. Vrabioara alearga toata ziua si le aduce de mâncare. Ma uit la ea. Totdeauna vine cu ciocul plin. E atâta ciripit în micul lor camin si atâta fericire...
Note dela proces.
Tot timpul am fost tinut într'o paza extrem de serioasa si cu totul neobisnuita. La usa au stat permanent doi jandarmi în post, iar în camera cu mine un plutonier. Deasemenea un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.
Discutiile cu aparatorii, pregatirea apararii, care totdeauna e secreta, le-am facut în fata lor si a doi agenti de politie.
Avocatii, ca sa poata patrunde la mine, treceau, începând dela poarta, prin patru cordoane, facându-li-se perchezitie corporala. Salile pline de agenti, care spionau pe aparatori, pe martori si pe ofiteri.
Nu puteau vorbi doi oameni, ca imediat sosea lânga ei un al treilea: agentul, spionul... O atmosfera încarcata, înabusitoare, plutea între zidurile Consiliului si în afara lui.
Fiecare avocat sau martor se astepta din moment în moment sa fie ridicat, arestat, dus în lagar.
Au fost ridicati de pe banca apararii avocati care, în acel moment, erau asimilati magistratilor.
Avocatii: Colonel Radulescu si Vlasto.
Au mai fost arestati: Corneliu Georgescu, Stanicei si Popescu Buzau.
Avocatilor din provincie, care s'au înscris telegrafic, li s'au facut noaptea perchezitii în casa si li s'a pus în vedere ca, daca vor parasi orasul, vor fi arestati si trimisi în lagar.
in fine, cu foarte multa greutate, au putut patrunde la proces, în momentul în care a început apararea, n'au mai fost admisi. Mesele erau goale de astadata.
in afara de cei sapte avocati hotarîti sa vorbeasca, restul n'a mai putut intra.
In timp ce rechizitoriul Procurorului facut de altii si numai citit de el, a fost tras imediat în editii speciale, din ordin, sub amenintarea suspendarii ziarelor si citit la radio în întregime, cuvântul apararii a fost ascultat de Consiliu într'o sala goala si nu s'a bucurat în presa decât de 3-4 rânduri.
Apararea a fost impecabila.
Horia Cosmovici, Hentescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, laco-bescu, Ranetescu, Caracas, toata admiratia mea pentru voi, iubiti prieteni. Si pentru toti ceilalti ce ati fost nedeslipiti de mine, ce ati muncit, ati alergat, v'ati sbatut si ati tremurat asteptând dreptatea.
La ultimul cuvânt am spus:
«Onorat Tribunal, aveti în mâinile dvs. nu viata mea, pe care o dau bucuros, cionoareaîntregeitinerimiaRomâniei. Cred în Justitia militara a Tarii mele.»
Tribunalul avea deci sa raspunda la trei chestiuni:
1. Detinere si publicare de acte secrete, încadrat în art. 190-191.
Ori s'a dovedit pâna la evidenta, ca ordinele, cele 6, aveau un caracter politic. Erau simple ordine de urmarire, politienesti, a membrilor organizatiei mele. Ca ele nu atingeau întru nimic «Siguranta Statului». Ca asemenea ordine, au fost citite în Parlament, au fost publicate în ziare, ca oamenii politici aveau asemenea ordine. Domnul Maniu, într'un singur an, a declarat, ca a avut 16, pe care le-a publicat într'un memoriu.
Însfârsit, ca art. 190-191 se afla în capitolul «Crime contra sigurantei exterioare a Statului» si ca cuvântul «siguranta Statului» din art. 190 se refera la siguranta exterioara, ca nu se pot încadra acele ordine în crima de «tradare». , 2. Tribunalul avea sa raspunda la o a doua chestiune:
Am luat legatura cu un Stat strain, pentru a primi ajutoare si instructiuni în scopul de a declansa revolutia sociala. Afirmatie bazata pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartine.
Se descopere autorul scrisorii. Sunt acuzatii ofensatoare si de rea credinta (art. 209).
3. Insfârsit Tribunalul avea sa raspunda la crima de înarmare a populatiei, în scopul de a face razboiu civil, lovitura de stat etc. (art. 210).
Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte si martori, ca nici nu ne-a trecut prin gând vreodata sa declansem un razboiu civil. Dar nu numai atât: nici macar sa facem o turburare cât de mica. Primejdia dela Rasarit pândindu-ne fiecare greseala, fiecare pas.
Si totusi Tribunalul, fara a avea nicio dovada, nici cea mai mica dovada, a raspuns afirmativ la toate întrebarile, condamnându-ma la 10 ani munca silnica.
O mare nedreptate!
Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre înflorirea Neamului nostru.
Durere lânga durere, chin lânga chin, suferinta lânga suferinta, rana lânga rana, pe trupuri si în suflet, mormânt lânga mormânt, asa vom învinge...
Vineri, 3 Iunie.
Continuarea notelor dela proces. Campania de ura.
Nu stiu daca a existat vreodata, în viata publica a României, un om care sa fi fost atacat cu atâta înversunare, patima si rea credinta de întreaga presa si de toate cluburile iudeo-politicianiste, asa cum am fost eu dela arestarea mea, în tot timpul instructiei, în scopul de a pregati condamnarea, în fata opiniei publice.
N'a fost nimeni, în tot trecutul politic românesc, asupra nimanui nu s'a concentrat atâta ura. Nimeni n'a fost lovit ca mine fara a avea posibilitatea sa ma apar, fara ca cineva sa ma poata apara.
«Buna Vestire» si «Cuvântul» au fost lovite din primul ceas, suspendându-se aparitia lor.
Nae Ionescu e si el în lagar.
Celelalte ataca cu înversunare, unele din tactica, altele din ordin.
Atacurile erau comunicate oficiale ale Ministerului de Interne.
Cine ar fi refuzat sa le publice sau ar fi îndraznit sa le discute, necum sa le contrazica, era suspendat.
S'au distins în atacuri pline de miselie, Curentul, Neamul Românesc si Capitala: Seicaru, Iorga si Titeanu.
Condamnarea Bisericii
Nu stiu daca ar trebui sa numesc astfel discursul catre tineret al Patriarhului Miron Cristea, în care acesta condamna în cuvinte grele Miscarea legionara a tineretului. Biserica ortodoxa ia atitudine fatis ostila tinerimii românesti.
E dureros, e extrem de dureros!...
Sa lupti pentru Biserica Patriei tale, la marginea lumei crestine.
Focul care arde bisericile de alaturi, îsi întinde para pâna la noi.
Luptam, jertfim, cadem, ne tâsneste sângele din piepturi, sa ne aparam bisericile... si Biserica ne condamna ca «periculosi Neamului», ca «rataciti, ca straini de Neam».
Ce tragedie în sufletele noastre!
Un mic exemplu, pentru a prinde nuanta acestei tragedii.
Un copil care nu si-a vazut de mult pe tatal sau, se repede la el sa-l îmbratiseze. Când copilul se apropie, tatal îl priveste rece si-1 loveste cu palma peste gura, scotându-i doi dinti.
Nu va puteti imagina zdruncinul sufletesc, tragedia din sufletul copilului, în fata acestei neasteptate lovituri.
Dezamagirea, rusinea, durerea fizica, raspunsul la cea mai curata dragoste, durerea morala, nu stii care mai mult, dar toate la un loc strivesc o inima de copil.
«Biserica parinteasca», «Biserica strabuna» ne loveste.
Patriarhul e si Prim ministru, în numele caruia se fac toate, dela care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri.
Doamne, Doamne, ce tragedie! Si la ce chinuri ne pui sarmanul suflet.
Ce framântare în piepturile a zeci de mii de tineri, tarani, muncitori, studenti!
Sâmbata, 4 Iunie.
Azi m'am uitat în oglinda si am vazut, pentru prima data, peste zece fire de par alb în barba, albe ca zapada. Deasemenea în cap.
Luni, 6 Iunie.
Din alte hrube aud în fiecare seara cântând:
«Cu noi este Dumnezeu,
«Cu noi este Dumnezeu,
Intelegeti Neamuri si va plecati.»
Si apoi pe rând toate cântecele legionare. E plina închisoarea de legionari. Ei stau împreuna, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare încapere. Ziua sunt liberi. Eu nu-i pot vedea.
Am auzit ca sunt printre ei Livezeanu, Tâlnaru, Gheorghiescu.
Numarul lor trece de o suta. Sunt în proportii egale, studenti, muncitori si tarani. Acestia din urma, din judetul Ilfov, dar mai ales din judetul Vlasca. Inginerii dela Brasov. Atâta am putut afla, deoarece din nicio parte nimeni nu are voe sa-mi comunice ceva sau sa vorbeasca cu mine.
Acum ma scoate în fiecare dimineata si dupa masa, la început câte o ora, acum trece si peste o ora. M'am refacut, ma simt mai bine, desi ma supara mereu o durere surda în partea de jos a sirei spinarii.
In fiecare Joi si Duminica îmi vin de acasa mama, sotia, fata ma-mii si câte odata si avocatii.
De mâncare am suficient si chiar prea mult.
Astept aprobarea pentru o masina de spirt, ca sa-mi încalzesc ceva, sa-mi fierb oua, sa-mi fac ceaiu.
Toata ziua stau singur si vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. îi vad cum erau vii si stau lânga mine. Merg alaturi prin camera, stau pe scândurile acestea.
Cei mai multi au trecut prin Jilava: Mota, Marin, Ciumetti, Dl. General. Dl. Hristache.
Totdeauna stau toti lânga mine, când ma rog, se roaga si ei.
Acum citesc Evangheliile dela capat si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl vad pe Domnul nostru lisus Christos, descris din Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine, îi vad îmbracamintea, îl vad cum paseste rar înaintea apostolilor, cum ridica bratul, cum vorbeste cu ei, cum binecuvinteaza lumea, îl vad cum a cazut jos si se roaga: «Doamne, fa sa treaca paharul acesta dela mine, daca este cu putinta»...
Il vad cum L-au prins si cum îl duc legat spre Ana si Caiafa. Ce trebuie sa fi fost în sufletul lui atunci, în drumul acela?
Ce dureri, ce griji, ce amenintari coplesitoare îi fulgerau pe dinainte!
Ce urias examen trebuia sa dea!
Il vad cum îl bat, cum îl lovesc în fata, la interogatoriul luat în noaptea aceea de catre farisei si carturari, mai marii zilelor de atunci.
Cum cauta sa-L încurce cu tot felul de întrebari si El tace si se uita la fiecare din jurul lui. Se uita în ochii lor, poate va gasi vreun sprijin la vreunul din ei. în nenorocirile lui, omul se leaga de doi ochi prietenesti. O privire calda, prieteneasca, întelegatoare, îi da sperante, puteri.
Nimic ... pretutindeni ochi de fiara, plini de ura, de viclenie, de pofta de a chinui.
Atunci II vad cum scârbit, îsi lasa ochii în pamânt...
Marti, 7 Iunie.
«Toti L-au osândit sa fie pedepsit cu moartea» (Marcu 14-64) ... «Dupa ce au legat pe Iisus, L-au dus si L-au dat în mâinile lui Pilat» (Marcu 15. 1.).
Si rasuna în inima Lui aceeasi rugaciune din gradina Ghetsema-ni: «Doamne, daca se poate, fa sa treaca paharul acesta dela mine.»
O nadejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va gasi nevinovat...
In adevar, simte lupta dintre Pilat si farisei. La urma, fariseii înving.
Inca o nadejde spulberata. Pe fata coplesita de durere, de oboseala, o noua raza apare:
«Sunt Pastile. E obiceiul sa se elibereze condamnatul la moarte.»
«Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine si va cere eliberarea mea. I-am facut bine. Am vindecat pe atâtia... Nu se poate sa nu fie, afara, în multime, macar câtiva din acei vindecati de mine, caci toti au auzit ca sunt prins. Desigur au venit. Multimea e cu mine.»
Si-i trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o saptamâna, ale intrarii în Ierusalim. Toata multimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.
«Cei mai multi din norod îsi asterneau pe cale vestmintele, altii taiau ramuri de copaci si le presarau pe cale.»
«Iar multimile care mergeau înaintea lui lisus si cele ce veneau în urma strigau: Osana, fiul lui David!»
«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei, 21, 8-9.)
Dar cei ce se tineau cu miile dupa mine, la predici! Si ochii I se luminau. Daca Pilat se hotaraste sa ceara poporului eliberarea sa, e salvat!
Greutatea este sa se hotarasca Pilat la aceasta. Însfârsit Pilat se hotaraste. Iese în balcon si striga poporului adunat: (Matei 27.17) «Pe care voiti sa vi-1 slobozesc? Pe Baraba sau pe Iisus care se numeste Christos?»
Iisus aude dinauntru întrebarea si i se pare un veac minutul în care asteapta raspunsul.
Ioan 18.40: «Atunci toti au strigat:
«Nu pe el, ci pe Baraba.» Si Baraba este un tâlhar.
«Dar ce sa fac cu lisus, ce se cheama Christos, caci nu-i gasesc nicio vina?»
«Sa se rastigneasca! striga multimea.» (Matei, 27. 22.)
«Dar ce rau a facut?»
«Si mai vârtos strigau, zicând: Sa se rastigneasca» (Matei, 27. 23.)
Ei strigau în gura mare si cereau de zor sa fie rastignit. Si strigatele lor si ale preotilor celor mai de seama, au biruit.
«Dar ce sa fac cu lisus, ce se cheama Christos, caci nu-i gasesc nicio vina?»
«Sa se rastigneasca! striga multimea.» (Matei, 27. 22.)
«Dar ce rau a facut?»
«Si mai vârtos strigau, zicând: Sa se rastigneasca» (Matei, 27. 23.)
Ei strigau în gura mare si cereau de zor sa fie rastignit. Si strigatele lor si ale preotilor celor mai de seama, au biruit.
Iisus aude si I se întuneca privirile. Nu-I vine sa creada. Pare ca si judecata îl paraseste.
E scos afara în brânci... Multimea striga; dar El nu mai vede pe nimeni si nu mai aude nimic ... Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai f ace, caci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat puterile si L-a lasat om ca mine, ca noi toti.
Pentruca sa sufere ca om. Adica suferinta Lui sa fie maxima: numai asa va avea puterea rascumpararii, a rascumpararii noianului de pacate depana atunci si de atunci încoace, pâna la noi si pâna la sfârsitul lumii.
Daca ar fi ramas Dumnezeu, n'ar fi suferit. Neexistând suferinta, cu ce s'ar fi rascumparat pacatele lumii? Caci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.
Deci, El a gândit, a suferit, a sperat pâna la ultimul moment, ca noi.
Pe El loviturile L-au durut ca si pe noi oamenii. Oboseala L-a frânt ca si pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptatile I-au strapuns inima ca si noua.
De sub ploaia acestor lovituri si ofense, care curgeau asupra capului Sau, neputincios în fata lor, a oftat omeneste, a oftat ca noi.
Iata cum Isi urca crucea, Il vad cum cade sub greutatea ei: caci madularele noastre omenesti sunt slabe si se încovoaie sub greutatea poverilor, îsi sterge fruntea de sudoare, în jurul Lui sunt numai fiare. Nimanui nu-i este mila. Nimeni nu plânge pentru El. Toti râd. Iata o mica mângâiere; este cineva care îi crede durerile. Doi ochi L-au înteles. O inima care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme.
«In urma, dupa El, veneau doua femei si norod, care plângeau.» (Luca 23,33.)
«Când au ajuns la locul numit Capatâna, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul dea dreapta si altul dea stânga.» El n'a fost un atlet ca sa reziste, sa se împotriveasca, sa se lupte pâna la doborîre.
Il vad slab, uscat si blajin, îsi întinde mâna slaba si sleita de puteri pe lemn, si spune calailor sai :
«Bateti» ... Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei i-o apuca. Iata cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palida. Oh! Prima lovitura. A doua. îsi simte bratul tintuit pe cruce. Dureri grozave îi strapung tot trupul. Ar racni, dar n'are putere nici pentru aceasta. Geme!
La fel cu mâna cealalta. I-o întinde, ca sa I-o potriveasca bine, caci El sta strapuns de durere si-I tremura si carnea si oasele toate. Acum prin fluerile picioarelor: iata cuiuL Se aud loviturile ciocanului, una dupa alta. Fiecare îl cutremura, îi strapung creerii.
Într'un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete» (loan 19, 28). ... «Era cam la ceasul al saselea. Si s'a facut întuneric peste tot.
Soarele s'a întunecat si catapeteasma templului s'a rupt în doua. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai parasit? (Matei 15, 46).
Si apoi: «Tata, în mâinile Tale îmi încredintez Duhul» (Luca 23, 46).
Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Sau, ma închin: «Tatal nostru, carele esti în ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt; pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresalele noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi în ispita ci ne mântuieste de cel rau. Amin.»
Si catre sufletul care s'a ridicat, deasemenea: «Adu-Ti aminte de toti ai mei. Primeste-i sub scutul Tau. larta-i si odihneste-i. Da-le putere celor vii si biruinta asupra celor potrivnici, spre înflorirea României crestine, legionare si apropierea de Tine, Doamne, al Neamului nostru românesc, întru nadejdea învierii Lui. Amin.»
Hristos a Inviat.
«A înviat a treia zi din groapa. L'am vazut.»
«Nu cred», a zis Toma.
Si a venit în mijlocul lor lisus. L-a chemat pe Toma si i-a zis:
Adu-ti degetul încoace si uita-te la mâinile Mele, si adu-ti mâna si pune-o în coasta Mea» (loan 20, 27).
«Domnul meu si Dumnezeul meu» (loan 20,28) a strigat To
ma, dupa ce a cercetat mâinile Sale, coasta strapunsa si mâinile Mântuitorului.
A înviat Hristos, sadind peste toata lumea, pâna la sfârsitul vremii, speranta, nadejdea, ca niciodata nu vom pieri sub piatra nedreptatilor, oricât de greu ar fî asezata peste firavele noastre trupuri.
«Nu cred», a zis Toma.
Si a venit în mijlocul lor lisus. L-a chemat pe Toma si i-a zis:
Adu-ti degetul încoace si uita-te la mâinile Mele, si adu-ti mâna si pune-o în coasta Mea» (loan 20, 27).
«Domnul meu si Dumnezeul meu» (loan 20,28) a strigat To
ma, dupa ce a cercetat mâinile Sale, coasta strapunsa si mâinile Mântuitorului.
A înviat Hristos, sadind peste toata lumea, pâna la sfârsitul vremii, speranta, nadejdea, ca niciodata nu vom pieri sub piatra nedreptatilor, oricât de greu ar fî asezata peste firavele noastre trupuri.
Vom învia, vom birui.
A înviat Hristos, sadind nadejdea învierii din morti; ca viata noastra nu se termina aici, la acesti asa de trecatori 60-70 ani; ca se prelungeste dincolo; ca ne vom întâlni iar cu cei dragi ai nostri si nu ne vom mai desparti niciodata.
Ca vom învia din morti în numele lui Hristos si numai prin Hristos, adica în afara de credinta în Hristos nimeni nu va învia si nu va fi mântuit.
Joi, 9 Iunie.
In fiecare noapte visam. Niciodata n'am visat asa de mult ca acum. Asta-noapte am visat o lupta care se dadea la Predeal în trei sectoare: Unul la «pompa», altul pe panta orasului care urca pe Fitifoi, deasupra cazarmii, al treilea era sub comanda mea, între vila Stelian Popescu si Hotel Palace, pâna spre linia ferata cu directia gara. Nu se trageau focuri de arma. Lupta era corp la corp. Sectorul meu a dat inamicul peste cap fulgerator si I-a împins dincolo de gara, punându-1 în debandada. Celelalte doua sectoare, cu oarecare greutati au razbit. La «pompa» am intervenit în ultimul moment cu ai mei. Inamicul era însa respins când am ajuns.
Am fost si pe Fitifoi si ochiam cu un tun, care semana mai mult cu un aruncator de bombe «Aasen». Dar n'am tras. Dintre cei ce erau cu mine, îmi reamintesc bine pe Bordeianu si Miluta Popovici; pe ceilalti i-am uitat.
Am adormit din nou.
In fata unei case, la o masa rotunda cu fata de masa alba, am visat ca eram eu, tatal meu si înca cineva; pe masa era o singura ceasca, plina cu cafea neagra, în dreapta mea era o vale mare, la câtiva metri de noi, iar în fata deasupra noastra, drept în sus se ridica un deal mare, lutos si pietros ...
La un moment dat au început sa se surpe de sus bucati mari si sa cada la vale. A cazut si un pom verde care era acolo. Apoi au început sa cada pe masa noastra. Ne-am ridicat si am fugit spre stânga.
Tatal meu mi-a spus: «Bea-ti cafeaua.» Eu m'am apropiat de masa, dar chiar atunci a cazut în mijlocul mesei, peste cafea, o bucata de pamânt ce ardea. M'am retras si a început sa cada pamânt amestecat cu cenuse si cu taciuni... Femeile din casa au iesit sa-si strânga lucrurile, vazându-se în focul acesta.
Eu am vazut geamantanul tatalui meu si m'am repezit deasupra mormanului sa-l iau. Când am ajuns acolo, o femeie se aplecase deasupra geamantanului si a acoperit-o asa pamântul si cenusa care cadeau, încât i se vedeau numai picioarele. Era mama mea. Am scos-o si am ridicat-o pe umeri, iar cu stânga am apucat gemantanul si l-am luat. Si coboram. S'a repezit tatal meu sa-mi ajute, strigând: «Saraca, saraca.» M'am trezit.
Am adormit din nou. Am visat-o dormind în pat, pe sotia mea si pe Nicoleta ...
Iesind pe strada, i-am vazut pe Smaradescu si Horodniceanu si-i întrebam: «unde este Nicoleta», caci se sculase si plecase dela noi si vream s'o vad. Am cautat-o într'un loc, dar nu era. Am cautat-o mult, si am gasit-o cu mama ei, într'o casa saraca. Si s'a facut ziua.
Vineri, 10 Iunie.
Astazi dimineata a zburat primul pui de vrabioara din cuibul dela geamul meu ... Câta emotie, cât tremur pe el... Primii pasi si primul zbor în viata. Câta grije, câta bucurie pe mama lui! E plina bolta de chemarile ei, de îndemnurile ei. Numai ciripit. Mergi cu bine dragul meu, în sfânta libertate.
De câteva zile pe aici, prin celula, umbla o lacusta verde. Când ma culc, se apropie de asternutul meu. Aseara voia sa se aseze pe cap. Am încercat s'o alung. Ea s'a speriat, a facut un salt si a disparut. Azi dimineata am gasit-o turtita sub rogojina. Am ridicat-o si am îngrijit-o timp de o ora. I-am dat apa, peste care am pus praf de zahar. A baut. S'a refacut si a zburat afara.
Pe la ora l am fost chemat sus la cancelarie. O ancheta. Capitanul Taraneanu, dela Consiliul de Razboiu, a venit sa cerceteze daca am trimis eu, din închisoare, un manifest prin care îndemnam oamenii mei la «razbunare».
Era «apocrif» bineînteles.
Am dat o declaratie în acest sens. Cum vin pe capul meu tot felul de uneltiri?
Condamnat pentru o scrisoare care nu e mea. Acum vine alta.
Cred însa ca s'a convins si procurorul ca e ceva neserios.
Asta noapte, spre dimineata, am visat ca eram într'o sala plina de oameni. Asa de plina ca nu mai puteam rasufla. S'au deschis geamurile, începea procesul meu în recurs ... Iacobescu spunea ca va vorbi doua ore. M'am trezit.
Am adormit din nou. M'am visat calatorind într'un tren cu mama, sotia, fata si Silvia. Trenul se apleca asa de tare spre prapastie, încât credeam ca se va rasturna. Atunci am sarit jos, caci mergea încet si am pus umarul. Ceilalti au facut la fel... A deraiat depe linie, dar nu s'a dus în prapastie.
Luni, 13 Iunie.
Toata noaptea n'am dormit. Cred ca ma dor plamânii în partea de sus, în dreptul omoplatilor. Simt în ambele parti o durere slaba si o caldura permanenta. O sa chem doctorul.
Greu o sa urc muntele acesta ...
Dupa masa, au fost avocatii la mine, caci la 15, Miercuri, este recursul meu la Casatia Militara.
Ei cred ca se va amâna cel putin 15 zile, pentruca asa e uzul.
Se depun noi motive de casare si se da un nou termen.
Am studiat cu ei motivele; sunt principale:
1. Nu mi s'au adus martorii de fapt, oamenii dela Ciuc, acei cu care am lucrat eu. Niciunul.
2. Am fost condamnat pentru o scrisoare care nu-mi apartinea.
S'a gasit autorul ei, care a dat o alta scrisoare, prin care afirma ca e a lui si ca continut si ca scris. Deci s'a gasit autorul scrisorii.
3. Incadrarea gresita. Am fost încadrat la crima contra sigurantei exterioare a Statului, la tradare, aplicându-mi-se o pedeapsa uriase.
Ordinile nu intereseaza siguranta exterioara a Statului, caci nu sunt o primejdie venind dela o putere din afara, care sa atinga:
2. Am fost condamnat pentru o scrisoare care nu-mi apartinea.
S'a gasit autorul ei, care a dat o alta scrisoare, prin care afirma ca e a lui si ca continut si ca scris. Deci s'a gasit autorul scrisorii.
3. Incadrarea gresita. Am fost încadrat la crima contra sigurantei exterioare a Statului, la tradare, aplicându-mi-se o pedeapsa uriase.
Ordinile nu intereseaza siguranta exterioara a Statului, caci nu sunt o primejdie venind dela o putere din afara, care sa atinga:
a) Integritatea teritoriului.
b) Independenta.
c) Suveranitatea.
4. Nu exista macar nicio dovada, de vreun fel, ca as fi vrut sa provoc razboiu civil, se spune de depozite de munitii, dar nu se arata niciunul. Unde e, ce contine, la cine s'a gasit?
b) Independenta.
c) Suveranitatea.
4. Nu exista macar nicio dovada, de vreun fel, ca as fi vrut sa provoc razboiu civil, se spune de depozite de munitii, dar nu se arata niciunul. Unde e, ce contine, la cine s'a gasit?
Sunt condamnat pe simple afirmatii.
E ceva unic în analele proceselor, juridic si procedural.
Marti, 14 Iunie.
Astazi a fost Lizeta Gheorghiu. Ceilalti studiaza.
I-am încredintat cu aceasta ocazie un mic testament familiar, pe care l-am facut azi aici în celula la mine.
Pe mâine recursul.
Astazi am terminat de citit «Epistolele Sfântului Apostol Pavel». Am ramas profund impresionat. Marturisesc ca pâna acum citisem numai unele din ele si fara a le aprofunda suficient. Voi scrie mai târziu, caci merita un întreg studiu.
Noaptea aceasta l-am visat pe Gârneata. Se plângea ca a fost rau în tabara la Ciuc. Apoi l-am visat pe Tell. Era escortat. A fugit în casa la Ionica. La urma l-am visat pe Alecu Cantacuzino. Am vorbit cu el într'o casa, dar nu stiu unde.
Miercuri, 15 Iunie.
Când am terminat Evangheliile am înteles ca stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; ca, desi n'am nicio vina sub latura juridica, El ma pedepseste pentru pacatele mele si-mi pune la încercare credinta mea. M'am linistit. A cazut linistea asupra zbuciumului meu din suflet, cum se lasa seara linistita la tara peste zbuciumul, zvârcolirile si încordarile lumii. Oameni, pasari, animale, copaci si ierburi, pamânt muncit si taiat de fiarele plugurilor, intra în repaos.
Caci tare am fost zbuciumat ...
Mult a mai suferit sarmana carne de pe mine. Nu cred sa fi îndurat vreodata mai mult ca acum.
«Credinta» si «Dragostea» nu mi le-am pierdut, dar am simtit ca la un moment dat mi s'a rupt firul nadejdei.
Chinuit fiziceste ca un câine (sunt pline hainele de suferinta, iata sunt acusi 60 de zile de când dorm îmbracat, pe scândura si pe rogojina aceasta. 60 de zile si 60 de nopti de când oasele mele sug, ca o sugatoare, umezeala care tâsneste din pereti si din pamânt).
De 60 de zile nu schimb nicio vorba cu nimeni, caci nimeni din cei de aici nu are voie sa vorbeasca cu mine. Si atacat în acelasi timp în fiinta mea morala, acuzat de tradare, declarat strain, ca nefiind român nici dupa tata, nici dupa mama, aratat ca dusman al Statului, coplesit de lovituri si legat cu mâinile la spate, adica neavând nicio posibilitate de aparare.
Cu inima strânsa la gândul suferintei, jignirilor, maltratarilor celorlalti ai mei, familie si camarazi. A m simtit ca mi s'a rupt unul din cele trei fire nevazute, care leaga pe crestin de Dumnezeu, nadejdea. Mi s'a facut negru înaintea ochilor. Simteam ca ma înec.
Dar mi l-am legat la loc, luptând zi de zi. Cum? Citind cele patru Evanghelii.. Când le-am terminat, am simtit ca am din nou cele trei fire si ca ele sunt bune: credinta, nadejdea si dragostea.
Si acum terminând de citit scrisorile Sf. Apostol Pavel, am desprins din ele, dovezi hotarîtoare despre existenta învierii si puterii Mântuitorului lisus Christos. M'a impresionat: 1. Sinceritatea si curatenia sufleteasca a Sf. Apostol; 2. Viata integral crestina, fara pata; 3. Primejdiile si suferintele prin care a trecut pentru Domnul; 4. Seninatatea si chiar bucuria cu care primea aceste suferinte; 5. Taria de
a mai încuraja si pe altii, ca sa nu se mai clatine în fata suferintelor si prigonirilor; 6. O dragoste sfânta de o înaltime zguduitoare pentru toti fratii crestini sau copiii lui duhovnicesti; 7. O râvna neînvinsa si rar cunoscuta printre apostolii unei credinte de a propovadui neîncetat pe Mântuitorul lisus, la toate neamurile; 8. Marea stiinta si întelepciune.
In fiecare scrisoare, aproape, începe:
«Eu întemnitatul, care ma gasesc în lanturi pentru credinta în Christos, Domnul nostru.»
Apoi scrie lui Timotei; «Sileste sa vii la mine curând» (II Timo-tei, 4, 9). îi era si lui dor sa vada pe cineva.
«Când vei veni, adu-mi mantaua.» îi era frig si lui ca si mie.
Însfârsit, cu cât patrundem mai mult în citirea scrisorilor, ajungem la concluzia:
1. Ca nu suntem crestini, ca suntem departe de a fi crestini. Cât de departe...
2. Ca ne crestinam în forma, dar ca ne descrestinam în continut.
2. Ca ne crestinam în forma, dar ca ne descrestinam în continut.
3. Ca omenirea a suferit acest proces de descrestinare dealungul veacurilor pâna la noi, cu mici svâcniri spre adâncuri... Crestinarea în suprafata pare ca a preocupat mai mult lumea.
4. Caracteristica timpului nostru:
Ne ocupam cu lupta dintre, noi si alti oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt si poftele firei noastre pamântesti.
4. Caracteristica timpului nostru:
Ne ocupam cu lupta dintre, noi si alti oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt si poftele firei noastre pamântesti.
Ne preocupam si ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului si pacatului.
Toti oamenii mari ai lumii de ieri si de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler, etc., sunt preocupati mai mult de aceste biruinte.
Miscarea legionara face exceptie, ocupându-se dar insuficient, si de biruinta crestina în om, în vederea mântuirii lui.
Insuficient!
Raspunderea unui conducator este foarte mare.
El nu trebuie sa delecteze ochii armatelor sale cu biruinti pamântesti, nepregatindu-le în acelasi timp pentru lupta decisiva, din care sufletul fiecaruia se poate încununa cu biruinta vesniciei sau cu înfrângerea vesnica.
5. Insfârsit, lipsa - cel putin la noi - a unei elite preotesti, care sa fi pastrat focul sacru al vechilor crestini. Lipsa unei scoli de mare înaltime si mare moralitate crestina.
Vineri dimineata, 17 Iunie.
Miercuri pe la cinci a venit sotia mea si cu mama ei. Mi-au spus ca procesul meu în recurs nu s'a amânat cum era uzul, ci se judeca dupa masa la 5, continuând în sedinta de noapte. Sotia mea mi-a spus ca au chemat-o la Legiunea de Jandarmi Baneasa, unde au tinut-o de dimineata pâna la ora l si jumatate, pentru ca sa-i spuna ca nu mai are voie sa intre acasa, la Casa Verde, ca Vineri sa vina sa-si împacheteze lucrurile, iar Duminica, cu carutele, sa le duca unde va sti.
Era neagra la fata de suparare. Sa-ti scoti lucrurile din cuibul tau. Unde sa le duci? Unde sa stai? Eu în închisoare, sotia mea fara niciun scut, aruncata pe drumuri, cu fata de mâna.
Câta lipsa de omenie!... Câta lipsa de bunacuviinta!
Stam toti trei si ne gândim: unde? unde?
Dau si eu câteva adrese, de încercare. N'avem atâtia bani ca sa putem plati o casa cu chirie...
I-am spus ca, daca mi se va respinge recursul, voiu fi dus de aici la Doftana.
Ea vrea sa vina cu fata, sa locuiasca în satul de lânga închisoare.
I-am spus ca am lasat la Lizeta Gheorghiu dispozitii testamentare si am început sa le schitez în câteva cuvinte continutul.
Ele plângeau, si sotia mea si mama ei; fata are abia patru ani, nu întelege nimic din toata tragedia acestor momente, când umbrele mortii încep sa bata peste gândurile unei familii.
Dupa cele 15 minute reglementare, au plecat.
Acum e Vineri dimineata, înca nu mi-a sosit raspunsul cu recursul.
Acasa la noi, la ora aceasta, sotia mea împacheteaza si-si plânge toate nenorocirile.
Dar nu se poate. O sa ne întoarcem înapoi.
Vineri seara, 17 Iunie.
Acum o jumatate de ora au venit avocatii la mine si mi-au spus ca s'a respins recursul meu la Casatia Militara. -
Erau cu totii tristi si abatuti.
Am stat cu ei vreo 15 minute. I-am întrebat cum s'au desfasurat dezbaterile. Mi-au spus în câteva cuvinte; ne-am despartit. M'am reîntors în celula mea, m'am asezat pe marginea patului meu de scânduri si m'am rugat lui Dumnezeu, spunând rugaciunea «Tatal nostru, Doamne fie' n voia Ta».
Duminica, 19 Iunie.
Astanoapte, pela ora 12 si jumatate, pe când ma munceam sa adorm, am auzit pasi apropiindu-se de celula mea. Zgomot de lacat si usa s'a deschis.
Era locotenentul de serviciu si cu primul gardian. Au venit sa ma anunte ca trebuie sa plec la Doftana. M'am sculat, m'am îmbracat repede, mi-am strâns lucrurile în doua geamantane si în patura, mi-am facut rugaciunea si am parasit, cu gândul aruncat în necunoscut, aceasta locuinta a suferintei si a chinurilor mele.
Ramâneti cu bine, sute de legionari, dragi camarazi, care îndurati între aceste ziduri.
înconjurat de patru sentinele, am ajuns la cancelarie. Aici mi s'a facut o amanuntita perchezitie corporala. Am fost cautat prin buzunare, pipait cu atentie la guler, mâneci, corp, picioare; apoi a trebuit sa ma descalt si sa fiu cautat în ghete.
Cu aceeasi grije mi s'au cercetat si bagajele.
Am salutat pe Colonelul Brusescu, comandantul închisorii si pe ofiteri, care, în executarea serviciului lor, s'au purtat cu mine cu multa eleganta sufleteasca; un maior de jandarmi, un capitan, acelasi care m'a adus dela Predeal si apoi la Consiliul de Razboiu, în ochii caruia am putut citi un sentiment de compatimire pentru toate nenorocirile care se abateau peste mine, un sublocotenent, — fosta mea paza dela proces — deasemeni foarte delicat, un comisar de politie, m'au luat în primire.
M'am urcat într'o masina taxi, având în dreapta pe maior, pe scaunelul din fata pe capitan, iar lânga sofer un sergent instructor.
In fata noastra, la 30 m. mergea o alta masina cu politie, iar în urma un camion cu 30 de jandarmi...
Era ora doua noaptea. Afara e frumos. Pe cer se proecteaza lumina Capitalei, de care ne apropiem.
Iata, pe drumul acesta am fost acum doi ani, în sat la profesorul Dobre, unul din bunii mei comandanti legionari. Aici am oprit odata masina si am stat la masa. Si amintirile încep sa se depene...
Intram în Bucuresti. Cu cât ne apropiem de centru, cu atât îmi sunt mai cunoscute locurile.
Iata masina trece pe soseaua Stefan cel Mare, la câtiva metri de restaurantul pe care l-am avut la Obor. Ma uit, zaresc cladirea posomorita, fara frumoasele firme legionare, care o împodobeau cu doua luni în urma. Urmam drumul obisnuit pe care ma întorceam la Casa Verde.
Apoi în Piata Victoriei, o apucam la dreapta, pe soseaua Ploesti.
Alte amintiri!... E drumul pe care ma duceam adesea cu masina, condusa de credinciosul Ilarie, la Predeal, locul meu de recreatie.
Eram atunci cu sotia, cu fata, cu legionarii. Acum sunt sub paza si ma duc condamnat 10 ani, spre Doftana.
Pe sosea ajungem din urma un car cu fân, la care erau înjugati 6 perechi de boi frumosi. E semn bun. Ne apropiem de Ploesti. E trecut de trei. Puterea noptii începe sa scada si la orizont se arata înaintând cele dintâi patrule ale luminei.
Din când în când vorbesc cu maiorul si descoperim ca am facut împreuna scoala militara de infanterie, acum 20 ani la Botosani, el terminând cu vreo sase luni înaintea mea. Ne reamintim de timpurile acelea, de camarazi, de ofiteri.
Intram în Ploesti. Strabatem strazile tacute ale orasului. Lumea doarme. Iesim spre Câmpina. De dupa dealuri navaleste lumina. Capitanul din fata mea a atipit. Eu ma gândesc la zile mai bune. Rabdare pe drumul suferintei.
Merg înainte cu gândul înfipt în nadejde. Dupa o bucata de vreme, în stânga se deschide frumoasa si luminoasa, valea Prahovei. Apa curge linistita, strecurându-se printre nisipuri. Coborîm pentru a trece podul si a urca spre primele case ale Câmpinei. Femei cu coserci pline merg spre târgul Câmpinei.
Din centrul oraselului curat, apucam la dreapta. Dupa 2 km., în stânga si în dreapta noastra, se deschide plina de maretie, Valea Doftanei.
In fata noastra, pe un deal înalt, o cetate cu un aspect medieval.
E înconjurata numai cu verdeata, închisoarea Doftana, piatra condamnatilor la munca silnica, unde mergem.
E asa de frumos afara. O dimineata din acelea de rara frumusete, încarcata cu binecuvîntarea lui Dumnezeu.
Rasare soarele printre copacii de pe deal si revarsa lumina aurie peste verdele din jur, peste apa din vale.
Am ajuns. Ofiterii si jandarmii s'au dat jos. Au anuntat pe directorul închisorii. Eu mai ramân în masina. Functionarii, sculati din somn, se aduna unul câte unul.
Sunt condus în cancelarie. Director, subdirector, functionari, nu cunosc pe nimeni. Functionarii par oameni cumsecade. Directorul si subdirectorul distinsi.
Aceleasi formalitati ale unei perchezitii minutioase, dela buzunare si pâna la ghete. Este atâta umilinta în aceste perchezitii reglementare.
O suport cu resemnare.
Mi se aduce la cunostinta ca în închisoare nu este permisa culoarea verde. Mi se ia flanela verde, pe care o aveam pe mine si mi se permite sa îmbrac una alba în schimb. Mi se iau deasemeni niste mansete de lâna, tot verzi.
însfârsit, sunt condus înauntrul închisorii, cu înfatisare foarte îngrijita. In fund zaresc o bisericuta. Dumnezeu e nelipsit pretutindeni.
Pe mâna stânga, pe un coridor, drept înainte, o camera alba, de curând varuita, înalta, cu ferestruici sus de tot, de nu poti vedea prin ele. Cam de cinci metri lungime si 2,50 m. latime. Aceasta este noua mea celula în care va trebui sa stau.
In fund are un pat de fier, cu o saltea de paie, cu perna, cu patura. Pe jos e ciment si doua rogojini. O masuta de lemn si doua scaunele.
Mi se pune în vedere ca fiind condamnat definitiv la sase luni închisoare corectionala, voiu avea voie sa ies toata ziua în curtea din fata celulei. Dupa ce va trece prin Casatie si condamnarea la 10 ani, mi se va aplica regimul de munca silnica, care începe în primul an, închis toata ziua în celula, cu o singura ora pe zi afara.
Acum ma poate vizita familia odata la doua saptamâni, atunci odata la doua luni. Am voie sa scriu acasa odata pe saptamâna, acum. Când va veni condamnarea definitiva, odata pe luna.
Greu!... Greu de tot!... Dar ne vom supune fara murmur.
M'am întins pe pat. Sunt obosit. Si mi-e frig. Parca e tot asa de frig ca si la Jilava. Am adormit.
Ma trezesc într'un zgomot. Ma uit înjur. Un soarece se suise pe masa si începuse sa rontaie dintr'un pachetel cu mâncare. L-am alungat. Iar am atipit; iar m'a trezit. Am stat asa pâna la ora 12, sburându-mi gândurile departe.
Mi s'a adus de mâncare, bors cu carne. Am mâncat carnea si câteva linguri de bors.
M'am plimbat prin curte. Am reintrat în celula si am adormit pâna la 5. Am iesit iar prin curte. Masa de seara a fost bors fara carne. N'am pofta de mâncare.
Pe la 7 a fost inspectia D-lui Goranescu, subdirector general al închisorilor.
Seara, dupa închidere, a venit doctorul închisorii si m'a cercetat. O veste rea. M'a gasit cu plamânii la vârfuri si în partea de jos, la spate si în fata, prinsi.
Mi-a dat o reteta. Injectii de calciu, o alifie cu care sa ma ung si ceva pentru pofta de mâncare.
Sarmanii plamâni, nu mai pot de suferinta.
Dupa ce am fost atacat în fiinta mea morala, dupa ce am fost cu barbarie tratat din punct de vedere fizic, acum vine peste mine un al treilea atac: ma ataca microbii.
Dar Dumnezeu vede si va rãsplãti!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)