„Trăind cu adevărat credinţa ortodoxă, ea ne duce la împlinirea firii noastre, fiindcă Ortodoxia are sensibilitatea misterului şi tainei…” Publicat în 4 septembrie 2011 Stelian Gomboș - interviu cu Î.P.S. Dr. Serafim Joantă – Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord - Viaţa duhovnicească aşa cum este trăită în Biserică nu poate fi epuizată în cuvinte. Specificul Ortodoxiei autentice nu este teoria pe marginea adevărurilor de credinţă, ci închinarea aşa cum spune şi Sfântul Evagrie Ponticul în cuvintele: “teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog.” Elementele fundamentale ale Ortodoxiei sunt eclesialitatea, angajarea ascetică, pentru că viaţa creştină presupune un efort, o nevoinţă şi existenţa reperelor dogmatice. - Înaltpreasfinţia Voastră, mulţumindu-vă pentru dragostea şi bunătatea de a-mi acorda acest interviu, şi înainte de a trece la subiectul propriuzis acestui interesant dialog, vreau să discutăm de faptul că vă desfăşuraţi activitatea de mai bine de douăzeci în Occident, unde aţi avut prilejul să observaţi cum evoluează diaspora românească. Dacă până în anul 1989 acestă diaspora era formată, cu precădere, din refugiaţi politici, deci o diaspora politică, după acest an marea masă a emigranţilor a fost formată din proletari şi intelectuali care îşi căutau o viaţă materială mai bună. În cele ce urmează, aş dori să abordăm problema identităţii religioase, a culrurii româneşti şi a înţelegerii ecumenismului, într-o diaspora radical schimbată după anul 1990. Dar înainte de a intra în această problematică, aş dori să ne evidenţiaţi câteva informaţii şi date generale cu privire la structura Mitropoliei pe care o păstoriţi din anul 1994. - Da! Înainte de orice aş dori să vă spun că tipul de diasporă pe care l-aţi descris adineauri, îl numim diasporă economică. Exilul de altădată, impus de regimul comunist, astăzi a dispărut. Acest tip de diasporă a cunoscut o adevărată explozie după anul 1989. În ce priveşte Mitropolia Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, vă pot spune că a fost înfiinţată în anul 1993 la cererea unui număr impresionant de români din Germania, ea rupându-se de Arhiepiscopia Europei Occidentale şi Meridionale înfiinţate în 1948 de mitropolitul Visarion Puiu. Desigur la început a fost şi ea Arhiepiscopie. Deci din anul 1993 Europa Centrală şi de Nord formează o entitate religioasă constituită în Mitropolia noastră din două entităţi Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, iar din anul 2008 avem o Episcopie a Europei de Nord. Jurisdicţia noastră se întinde aşadar asupra acestor ţări. Suntem trei episcopi în toată Mitropolia: Eu, ca mitropolit, P.S. Macarie care vine de aici de la Cluj, la Stokolm (pentru Europa de Nord) şi P.S. episcop vicar Sofian Braşoveanul cu sediul la Munchen. - Câte parohii aveţi în Mitropolia Germaniei şi a Europei de Nord? Aveţi suficiente biserici pentru oficierea serviciilor religioase? - La ora actuală avem 55 de parohii, în Germania, Austria şi Luxemburg, mai multe filii, aproximativ 52 de preoţi şi mai mulţi diaconi. Problema care ne frământă şi a făcut-o de la bun început este aceia a construirii de biserici, de locaşuri proprii. În anul 1994, când am fost instalat ca mitropolit, în teritoriul canonic al Mitropoliei noastre, aveam doar două biserici la Malmö (Suedia) şi o capelă la Salzgitter, în rest, absolut nimic. La ora actuală, după un efort constant pe această linie, avem aproximativ 10 biserici care ne aparţin. Unele cumpărate altele construite ca cele de la Viena sau Salzburg, altele primite ca cea de la capucinii dintr-un orăşel din Austria. Avem, aşadar, zece biserici pentru cincizeci şi cinci de parohii. Vă daţi seama patruzeci şi mai bine de parohii nu au biserici proprii unde să poată sluji preoţii! Slujim în biserici romano-catolice sau protestante pe care le închiriem sau în care suntem lăsaţi să slujim. Misiunea noastră este foarte limitată din cauza lipsei de biserici. Avem nevoie chiar de nişte săli în care să rămânem după Sf. Liturghie, fie pentru o masă, fie pentru o cafea, astfel având posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat fiind faptul că majoritatea credincioşilor parcurg uneori sute de kilometri pentru a putea participa la Sfânta Liturghie; sau pentru participarea la întruniri şi conferinţe. Toate acestea cu scopul de a păstra, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, identitatea noastră ortodoxă românească, culturală, naţională. Eu insist aici, şi acolo, pe faptul că dacă suntem români noi trebuie să conştientizăm că avem o identitate a noastră proprie. Nu poţi să fii european, universal fără o identitate proprie locală. Fiecare om în această lume s-a născut într-un anumit loc, a fost marcat de o cultură de o tradiţie, de o confesiune religioasă căreia îi aparţine. Oriunde merge în lume duce cu el această zestre. La fel şi noi românii ne ducem în Occident sau în altă parte, suntem totuşi români plecaţi dintr-o ţară, dintr-o Biserică, dintr-o cultură, dintr-o limbă. Ori, dacă le uităm sau nu vrem să ţinem cont de acestea ne vom desfigura identitar. Nu putem fi europeni, occidentali, nu pot fi german decât în măsura în care sunt român pentru că asta e identitatea mea. Şi atunci mă adaptez noilor condiţii fără să neg nimic din identitatea mea. Pentru că dacă aş face-o m-aş desfiinţa ca om şi nimeni nu mi-o cere, nimeni nu pretinde să-ţi negi identitatea, dar mă îmbogăţesc, cresc, mă dezvolt cu ceea ce întâlnesc acolo şi nu mă desfigurez uitând cine sunt… . - Aş face chiar o comparaţie. Dacă vom privi o pădure în ansamblul ei ea este o unitate de copaci. Apropiindu-ne mai mult, vom putea observa, că sunt diferite esenţe lemnoase. Fagul este fag, pinul este pin, salcâmul este salcâm. Cu alte cuvinte, nu este nicio problemă faptul că românii se adaptează şi se integrează în societăţile occidentale, dar este esenţial să nu-şi uite esenţa. Se vorbeşte foarte mult despre capacitatea intelectuală deosebită a românilor, însă şi despre problema că se pierd foarte repede ca grupuri identitare printr-o adaptare precoce… se integrează foarte repede, dar la fel de repede îşi renegă identitatea naţională şi religioasă. Aţi simţit această fragilitate spiritual-identitară la românii din Occident? - Aşa este! Doar că în ultimul timp acest fenomen de absorbţie identitară, datorită Bisericii, este din ce în ce mai rar întâlnit. Nici o altă instituţie românească din Occident nu face atât de mult pentru păstrarea identităţii românilor. Trebuie precizat că Biserica nu încearcă crearea unor ghetouri etnice. Departe de noi gândul acesta! Dorim să ne integrăm, este firesc, este normal, altfel ai fi ca un intrus, dar fără pierderea identităţii. Şi atunci eu nu înţeleg de ce unii dintre românii noştri nu vor ca copiii lor să înveţe acasă limba română, sau la şcolile de duminica. Unii români sunt reticenţi spunându-şi că e mult mai bine ca pruncii lor să înveţe limba germană sau franceză sau altă limbă şi să nu-i mai încarce cu limba română. Aceasta este o gândire total nesănătoasă, pentru că copilul învaţă uşor mai multe limbi în acelaşi timp, iar acest lucru este o îmbogăţire. Ori, noi încercăm să-i sensibilizăm şi îi îndemnăm să-şi înveţe copiii limba română, pentru că germana sau oricare altă limbă o pot învăţa foarte uşor. Sigur, sunt multe cazuri, şi sper că sunt majoritare a celor care vorbesc, cu copii în limba română, acasă. Noi insistăm foarte mult pe această identitate care nu numai că este atât de bogată pentru că este vorba de Ortodoxie. Nemţii, occidentalii în general, catolici şi evanghelici când se apropie de valorile Ortodoxiei realizează bogăţia extraordinară şi faptul că acesta este creştinismul autentic, creştinismul care are vână mistică, spirituală, duhovnicească, cum nu au celelalte confesiuni care înseamnă de fapt, salvarea omului modern. Nu o spunea Malraux acum aproape o sută şi mai bine de ani că viitorul creştin va fi mistic sau nu va fi deloc? Ori Steven Runciman, un mare bizantinolog englez, spunea că viitorul creştinismului este Ortodoxia, pentru dimensiunea ei mistică, sacramentală, Liturghia ei, pentru frumuseţea icoanelor ei, pentru faptul că pune accentul pe interiorizarea omului pe unirea minţii cu inima cu liturghia ei, ori asta îl salvează pe om. Omul modern se împrăştie în lumea care vine asupra lui ca un tăvălug. Tu, ca om, dacă nu ai resorturi interioare, nu te uneşti cu Dumnezeu în inima ta, nu mai ai capacitatea să-ţi cobori mintea în inimă şi să te uneşti cu Dumnezeu, să te interiorizezi prin rugăciune, să te laşi inundat de frumuseţea rugăciunii, prin care primeşti puteri noi, curaj, te pierzi în lumea aceasta; şi deci dacă noi avem această identitate, atât de bogată râvnită de alţii trebuie să ne bucurăm de ea. Occidentalii îşi dau seama că au pierdut această vână spirituală, de aceea mulţi dintre ei caută adevărul în religiile orientale care îi ajută să se interiorizeze, ori noi avem aici Ortodoxia noastră. Este datoria ortodocşilor să ne ducem în lume să transmitem lumii bogăţia noastră cum încercăm să facem noi. Să ştiţi că rămân uimit de cît interes poate ridica o biserică Ortodoxă în Occident. De exemplu biserica noastră din Nürenberg: primim anual sute, dacă nu chiar zeci de mii de grupuri care rămân uimiţi de frumuseţea picturilor. Ascultă cu atât interes când le vorbim de spiritualitatea ortodoxă, de Liturghia uşoară, de rugăciunea lui Iisus, de monahismul nostru, şi mulţi s-ar converti imediat, numai că nu e uşor să te converteşti, pentru că trebuie să renunţi la ceva…noi slujim în limba română acolo ori aceştia nu înţeleg limba, este foarte greu, dar ei sunt entuziazmaţi….iar noi poate ne ruşinăm de ea … - Sau ne ferim de ea… - Ne ascundem, nu o cunoaştem, foarte mulţi nu o cunoaştem, este adevărat că suntem superficiali. Ne ducem în Occident dar nu ştim mare lucru despre Ortodoxie, nu o cunoaştem ci doar afirmăm că suntem ortodocşi. Marea şansă pe care o avem sunt parohiile ce se înmulţesc tot mai mult şi că românii noştri pot avea la îndemână Biserica. Dacă nu au avut-o la îndemână acasă, pentru că au ignorat-o, acolo întâmpinând mai multe greutăţi şi trăind oarecum drama împrăştierii a plecării de acasă, pentru că e o dramă e o suferinţă, iar acest sprijin îl poţi găsi doar în Biserică. Şi, Dumnezeu să fie lăudat, că avem aceste biserici. Când te duci în Italia, în Spania, unde sunt foarte mulţi români, este o viaţă extraordinar de ferventă, de dinamică. Toată lumea cântă, preoţii slujesc frumos, pentru că noi episcopii am zis să fim misionari şi să slujim Sfânta Liturghie foarte frumos şi foarte inteligibil, să citim rugăciunile cu voce tare şi inteligibil. Să citim rugăciunile cu voce tare. La sfinţirea darurilor de pildă să citim cu voce tare să se coboare Duhul Sfânt… Să fie pâinea aceasta …, iar credincioşii să rostească Amin! Cu alte cuvinte, Aşa să fie Doamne, pecetluind prin răspunsul lor rugăciunea preotului. Pâinea să se transforme în Trupul Domnului iar vinul în Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Oamenii devin conştienţi de ceea se întâmplă la Sfânta Liturghie dacă participă activ. Mulţi declară că trăiesc Sfânta Liturghie aşa cum nu au trăit-o în ţară. Mulţi nu au participat la Liturghie în ţară, iar în Occident şi-au descoperit propria identitate ortodoxă. Se întâmplă adevărate minuni în acest sens prin lucrarea misionară a Bisericii noastre… - Înalt Preasfinţia Voastră, în altă ordine dei dei, astăzi se vorbeşte în multe locuri şi chipuri despre spiritualitate şi încă una autentică. Vă rog să definiţi puţin acest concept. - Este greu să definim termenul de spiritualitate, care nu este de sorginte ortodoxă. Este folosit mai mult în Occident, în Apus. La noi, vorbim mai degrabă despre viaţa duhovnicească, adică viaţa în Duhul Sfânt, viaţa creştină, care este viaţa în Iisus Hristos. Termenul de spiritualitate este unul cu caracter teologic, care încearcă să exprime atât cât este posibil în cuvinte viaţa creştină. - Care ar fi specificul spiritualităţii ortodoxe, răsăritene şi autentice? - Spiritualitatea ortodoxă, răsăriteană înseamnă în fond viaţa duhovnicească, ce are anumite caracteristici. Încercând să defineşti ceea ce nu poate fi cuprins în cuvinte, îţi dai seama că viaţa nu poate fi epuizată într-o definiţie. Cuvintele, expresiile spun ceva despre spiritualitate, despre viaţa duhovnicească, dar ele sunt departe de a o epuiza. La fel, dogmele, care sunt expresii ce încearcă să exprime misterul, fac acest lucru delimitând adevărul de erezie, de ceea ce este rătăcire. Dogmele nu cuprind misterul în sine, în bogăţia lui, nu-l epuizează, ci sunt mai mult indicatoare, îndrumătoare spre mister, spre taina care este Dumnezeu. Iar viaţa duhovnicească, fiind în legătură cu Dumnezeu, este inefabilă cum - Ce loc are Filocalia în spiritualitatea răsăriteană, ortodoxă? - Filocalia a avut, are şi va avea un loc central în viaţa noastră duhovnicească. Ea rezumă aspectele fundamentale duhovniceşti, cu accent pe curăţirea inimii, pe curăţirea lăuntrică, pe rugăciune, pe asceză, pe nevoinţă, pe ascultare. Toate aceste elemente care ne ajută să ne purificăm, să ne sfinţim inima, să ne unim cu Dumnezeu, să ne desăvârşim, să ne îndumnezeim. Iată tot atâtea expresii similare, care au aceeaşi convergenţă. Filocalia a avut în istoria creştinismului răsăritean un loc aparte. Să nu uităm că prima Filocalie a fost compusă în secolul al IV-lea de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, care au făcut o culegere, o antologie de texte din cele mai frumoase referitoare la viaţa lăuntrică din diferiţi Părinţi. Sigur, Filocalia clasică este cea a Sfântului Nicodim Aghioritul, publicată la Veneţia în secolul al XVIII-lea. - Cum mai poate fi atras omul de astăzi de literatura patristică şi filocalică? - Eu cred că tocmai literatura filocalică îl poate atrage pe omul de astăzi dacă acesta o descoperă, dacă are interesul s-o citească. Nu-i uşor să ajungi să cunoşti Filocalia. Este nevoie şi de pasiune, dar şi de răbdare. Cine citeşte Filocalia este interpelat personal de scrierile filocalice. Celelalte scrieri de nuanţă teologică sau alte scrieri cu caracter duhovnicesc nu ştiu dacă-l interpelează atât de mult pe omul contemporan cum o face Filocalia. Iar aceasta tocmai pentru că ea exprimă chintesenţa vieţii după care suspină tot omul. Te regăseşti în aceste texte, îţi găseşti eul tău cel mai profund fiindcă Filocalia se constituie ca un răspuns la întrebările Părinţilor din vechime. Aceştia au ajuns să primească soluţii la problemele duhovniceşti cu care se confruntau. Răspunsul nu mai trebuie să-l mai căutăm noi înşine, ci îl primim din aceste scrieri. Dacă Filocalia ar fi cunoscută mai bine de creştini, foarte mulţi s-ar preocupa de o viaţă duhovnicească personală şi s-ar angaja în acest demers. Nu poţi să fii creştin deplin, autentic decât în Biserică. Or, scrierile filocalice te trimit la Biserică, să te integrezi, în comuniunea eclesială, acolo unde este locul nostru natural, propriu, de creştin. Prototipul filocalic este omul eclesial. Părinţii filocalici au fost în Biserică şi s-au exprimat ca şi creştini aparţinând Bisericii. Părintele Sofronie de la Essex spunea în acest sens că nu-şi poate închipui un creştinism în afara Bisericii sau un creştinism fără asceză şi adogmatic. Acestea trei sunt elemente fundamentale ale Ortodoxiei: eclesialitatea, angajarea ascetică (viaţa creştină presupune un efort, o nevoinţă) şi existenţa reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului. Atunci nu le mai simţim ca pe nişte îngrădiri, ci le trăieşti ca atare, de la sine, în modul cel mai natural. Patimile ne fac să vedem în dogme, în canoane ceva constrângător. În momentul în care suntem liberi de patimi, toate rânduielile Bisericii le vom trăi în mod spontan, ca de la sine, pentru că ele sunt, în fond, scrise în natura omului nepervertit, ajutând pe om să se despătimească. La început, orice efort, orice normă, orice dogmă îţi pare o constrângere, ceva care îţi limitează libertatea, care este una rea, care alege deseori răul în locul binelui. Dar libertatea adevărată este aceea de a trăi în Duhul Sfânt, de a săvârşi numai binele. - Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, Înaltpreasfinţia Voastră, dorindu-vă, în continuare, mult spor şi multe împliniri duhovniceşti!